30 decembrie 2013

Primul An Postapocaliptic

Mă deranjează că de când am început să scriu acest „testament” al acestui an, am trecut prin atât de multe stări diferite... tipic mie. Prea multe stări diferite! Am fost calm și liniștit, am fost ușor agitat, am fost entuziasmat sau irascibil și nervos. La fel cum atunci când m-am apucat aveam în față un pahar cu bere... parcă! Mă irită până și memoria mea. Am mai avut căni cu ceai și momente în care nu am avut nimic. E târziu, iar eu mă încăpățânez să mai stau, să mai scriu, să mai câștig timp. Și îmi promit că mâine va fi altfel... La sfârșit, gândurile mele vor fi prea amestecate, dar încerc să mă mulțumesc cu ideea că măcar am reușit să creez ceva...
Grija mea nu ar trebui să fie sublinierea greșelilor si construirea unor statistici; eu ar trebui ca din toate episoadele repetitive să modific acele mici detalii care, la un moment dat, îmi vor schimba radical lumea. - un mic pas, o mică descoperire în acest prim an postapocaliptic. Vreau să cred au fost mai mulți pași, iar acum aș vrea să păstrez tradiția mea de a trage concluzii. ...în felul meu, zic. Am avut multe idei fugitive prin minte în ultima perioadă, iar acum habar nu mai am ce să scriu!
Deși, privind așteptările pe care le aveam față de „apocalipsă” și, mai ales, perioada postapocaliptică... nu pot zice că stau într-un loc prea favorabil. De fiecare dată am avut așteptări poate prea mari. Acum ceva timp am încercat să îmi impun să încetez să am aceste așteptări. De cele mai multe ori eram prea optimist și apoi nu era ok. Cred că dacă îmi propun doar să trăiesc momentul, este suficient, pentru că dacă nu iese bine, măcar nu am avut vreo pretenție. În general e dificil să renunți să ai așteptări, dar concluzia pe care am tras-o m-a determinat să aplic treptat această „regulă”. Partea mai dificilă este că nu am renunțat să am așteptări de la mine. E aiurea! Iar referitor la „apocalipsă”, acum nici nu mai știu concret ce voiam să reprezinte – aveam atât de multe planuri, idei, perspective și toate se legau de conceptul că există o linie pe care o trec și brusc se schimbă radical totul. Lumea mea, lumea ta, lumea lor, timpul se dilată sau nu mai există. Orice! Mintea mea născocea tot felul de planuri și dorințe. Metaforic. Cel mai ușor este să presupun că există ceva care mă schimbă pur și simplu. Ceva ce vine de la sine. Dar este o iluzie atât de falsă! Și am învățat-o. Greu. Și nu pot spune că nu mă mai neliniștește întreaga problemă a schimbării. Cumva am acceptat faptul că eu sunt responsabil de toate lucrurile pe care le fac și, în special, că sunt responsabil de ceea ce vreau eu să ajung, doar că există prea multe variabile care știu sigur că mă vor influența în definitivarea mea ca entitate și... mă sperie, mă amețește și, în final, tot ce pot să observ este că nu sunt capabil acum să procesez atât de multă informație. Iar în cele din urmă, nu mai fac nimic. Penibil, aș zice, dar nu mă condamn, îmi este justificabil. Mă îndoiesc mult de dorințele mele, pentru că de multe ori sunt dorințe puternice ce se bat cap în cap și una e mai puternică decât alta... Și, în sfârșit, mi-e teamă să aleg greșit. Îmi dau seama că toate treburile astea au dimensiuni atât de diferite acum! Viața părea mai simplă acum câțiva ani. Și așa constat că una din prioritățile mele ar fi să aduc în prezent frânturi dintr-un Mihai pierdut.
Gândesc uneori în regrete și încerc să îmi atrag atenția și să... doar să merg mai departe. Poate că nu sunt ele cine știe ce, dar mai cred că ele s-ar aduna și ar fi un obicei urât. Dar totuși există atât de multe clipe în care aș fi vrut ca mici detalii să fi arătat diferit! Iar când încerc să fiu obiectiv, îmi pot da seama că... ori eu am făcut tot ce puteam sau credeam că este în regulă, ori totul devine prea fucked up și încerc să o las baltă. ...un nou început, poate. Of, poate că dacă aș ajunge cândva să locuiesc într-un orășel nordic, să fie iarnă și cam cum e acum aici, inclusiv cana cu ceai, cel mai probabil aș ajunge să vreau altceva. Îmi aduc aminte și de orășelul francez, orășelul gri, eu plimbându-mă în acel palton negru. Nici teleportarea nu va mai face față! Cândva ziceam că totul iese așa cum trebuie să iasă, credeam cumva în destin. Acum nu știu dacă mai cred sau nu... Zic poate. Credeam că îmi învăț lecția din fiecare întâmplare fericită sau tristă, că în cele din urmă eu voi fi în regulă și să fiu fericit cu trecutul meu, pentru că așa, cu bune și cu rele, m-a determinat să fiu ceea ce sunt (și încă mă consider în direcția potrivită). Așa cum am spus, trebuie să caut prin arhivele gândurilor mele și să scot la suprafață ce îmi trebuie acum și aveam atunci.
Aș vrea să mă las purtat de intuiție și de stări/emoții/sentimente mai mult. Dar rațional! Vreau ca tot ceea ce fac să aibă un motiv și o soluție. Numărul greșelilor mi se pare că se înmulțește odată cu trecerea timpului. E greu să le opresc și nici nu mi se pare foarte productiv să încerc să le evit. Dar măcar să învăț din ele, să știu cum, de ce, pentru ce. Și mai important, am observat cât de nesincer sunt cu mine. Am observat cât de puțin mă mai apreciez și cât de puțină importanță acord lucrurilor care se întâmplă în jurul meu. Vreau ca mizantropia mea să înceteze, măcar puțin. Am nevoie de mai multă încredere în mine! Și, chiar dacă... Știi, mi-ar fi prea ușor cu acel switch despre care am tot scris – îmi imaginez cum ar fi să apăs pe un buton imaginar și să încep să scriu romane, inspirația să formeze fluvii prin mintea mea și penița stiloului să contureze absolut fiecare gând, să nu îi scape nimic. Apoi, mai apăs înca o dată pe butonul imaginar și sunt în fața unor sute de pagini citind, învățând, cu o dorință imensă de a sorbi și absorbi fiecare literă, fiecare cuvânt, ca totul să se întipărească cu cea mai mare ușurință și cu logică. Ar fi ușor. Poate prea ușor. Așa că trebuie să iau totul pe cont propriu. Să mă iau pe mine pe cont propriu și să încep să îmi creez viața pe care mi-o doresc atât de mult. E timpul perfect să încep să fac asta!
Vreau să cânt din ce în ce mai mult! Am avut nevoie de cvasipauza asta, pentru că încep să privesc cu alți ochi cele 5 corzi. Și implicit muzica... Și nu știu dacă mi-ar ajunge viața pentru câte proiecte și concerte cumva plănuite am în minte. Ar fi cazul să încep, doar am libertatea necesară. Cred că plecarea din fosta trupă a fost cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla. Poate e și asta, sau poate e doar perioada care mă face să simt și să cred că totul începe să se așeze așa cum îmi este mie bine. Imediat începe un an curat! Iar aici poate este cea mai mare excepție vizavi de regrete. Văd ce se întâmplă în continuare acolo și... îmi este suficient.
Îmi este dificil să scriu despre Koldr, să îi scriu povestea în timp ce se formează. Asociez finalul povestirii cu un happy-end și asociez, la rândul său, acest happy-end cu pensionarea mea literară. Cumva are sens! Și cred că acel moment va veni într-o zi, așa ar fi bine. Iar acum mă simt cumva cu... gândurile cenzurate sau rușinate. Mă simt atât de deconectat! Oh, probabil am obosit să lupt cu sincronizări de lungimi de undă. Iar mintea mea devine încet, încet ostilă, precum atmosfera unei planete nelocuibile. Dar sigur nu e permanent! Nimic nu e permanent la mine. Aș vrea să scriu mai mult acum, să știi.

Nu îmi (mai) place să îmi fac planuri pentru ani ce urmează sau, în genere, pentru viitor. Dacă mă decid că vreau eu să iau atitudine în vreun fel, să fie din acel moment. Mă refer strict la mine, că... da, vreau să merg la cât mai multe concerte geniale!

29 decembrie 2013

Only the Winds

Nu știu exact unde sunt. Nu am aer și îmi este frig și mi se pare că plutesc... Observ departe planeta albastră și undeva jos, sub mine, regatul. Planeta e atât de imensă! Și departe, totodată. Realizez acum cât de puțin am explorat-o și... Mă întorc cu spatele către ea și privesc lung galaxia în care mă aflu. Înot câțiva metri prin vid.

Am atât de multe povești lăsate neterminate și atât de mult entuziasm pierdut pe parcurs! Mă simt de parcă apocalipsa nici nu a existat sau a venit într-o cu totul și cu totul altă formă, altcândva. Habar nu am... Nu mai știu nimic! Am prea multă incoerență în gânduri de o perioadă și poate că prezența mea în acest vid are scopul său. Sper ca într-o zi mă voi elibera, sper ca într-o zi vom fi raționali și emoționali și mă vei întreba tot ce trebuie să știi, căci eu îți voi răspunde. Bolovanule, întoarce-te!

08 decembrie 2013

Rex Koldr

Moralitatea mea își inițiază resetarea începând cu centrul acestui straniu labirint pe care astăzi îl numesc oraș. Gândurile mele ce trebuiau să fie piloni, se prăbușesc haotic și în întreaga hărmălaie există o duzină de hiene care încearcă să își construiască tronul și să își instaureze monarhia în același Regat încercat de atâtea războaie. Sângele nobil nu mai contează acum, la sfârșitul zilei important este scopul. Iar în ziua apocalipsei va rămâne scris doar numele lor.

*
Sunt înconjurat de pitici ciudați ce se plimbă pe străzi fără nerușinare, imitați de hoți de priviri cântând fără glas, dragoni scăpați de sub control ce-mi ard zidurile labirintului. Un ciclop caraghios zboară cu un monociclu și urlă după ielele care dansează haotic printre grifoni derutați. Aici sunt vârcolaci care fac luna să se transforme în lup și, rătăcit, un Cronos neliniștit așteptând actul final. Aș dori să proiectez întregul carnaval în tot universul. Aș dori să pornesc avalanșa haosului peste orașul meu gri și liniștit, iar ninsoarea să caute etericul pierdut prin imensa populație de creaturi nemaivăzute ce mărșăluiesc aleatoriu.
Ghidat de nebunia ce pune stăpânire pe mintea mea, încerc să le disting fețele tuturor ce își fac de cap și... sunt cuprins de ruine, de ritmuri tribale aritmice, de paradoxuri. Este suficient să clipesc o singură dată încât să mă teleportez pe una din orbitele inteligibile ale Planetei Albastre. Apoi alunecăm amândoi... încet, extrem de încet. Eu cânt la pian și tu mă privești. Te înalți puțin și... nu te mai lupți, cazi pradă nevoilor tale și dispari. Continui să cânt și grăbesc melodia; sincronizez fiecare măsură cu tunetele celuilalt univers de care aparțin și într-un final mă opresc – las celelalte instrumente să-și facă jocul. Mă teleportez.

*
Trag aer adânc în piept. Și trag și trag și trag și nu mă mai pot opri. Deja, după mici attosecunde, liniștea mă deranjează teribil. La fel și singurătatea. Poate că vreau ca aerul să fie rece, iar aerul rece îmi alimentează furia; doar acum. Sunt cuprins de ei și devin din ce în ce mai agitat. Furtuna de voci care îmi zbiară reguli fără sens pentru supunere mă aduc în pragul disperării și tot ce pot să fac este să te chem... Mă mai poți salva, încă. În schimb, tu chemi haosul, dar sunt suficient de viclean încât să te fur cu mine. Ne teleportăm.

*
Privește soarele! Strălucește acum pentru amândoi, iar mâine va fi cea mai ștearsă pitică albă. Ciclopul ce a continuat să zboare mă prinde din urmă și mă molipsește cu râsul său. Atât de amuzați amândoi, începem să prindem steaua în săgeți îmbibate în serul care îi va schimba culoarea. O facem albastră și pe ea, în ochii unui wendigo cvasidaltonist. Ce tragedie! Moralitatea mea continuă să se degradeze, mâncată de vasiliștii regatului meu. Îmi dau seama că aceste creaturi se răzbună. Își doresc să preia controlul acum, după ce Regatul a încetat să ardă și în puținul timp în care m-am întors să fiu copleșit de atemporalitatea în care mă aflu. Ideea de a mă face să adorm li se pare, cu siguranță, teribil de interesantă. Cronos este preocupat acum să îmi șteargă memoria. Observ cum lumea mea își pierde din sens și din coerență. Ce era Neverland fuzionează cu marele Big Bang și Everestul devine încet un imens crater.
Cu mândrie stau în picioare și mă uit în haos. Acestea sunt creațiile mele! Acestea sunt galaxiile de care refuz să mă despart! Aceștia sunt demonii mei preaiubiți!
Te iau și ne teleportăm într-o nebuloasă necunoscută.

*
Te așez pe tine la pian și îmi cânți. Până mă ajunge Cronos și aici, transformăm clipa într-o eternitate și teleportez și una din cafenelele orașului meu drag. Nu te deranjez, pentru că îmi place ce-mi creezi.
Mă uit cândva pe geam și pot observa acel teatru părăsit din altă viață. Pe aceeași scenă pe care mă înălțam își joacă piesa... oh, faunul.
Mai las să treacă două din acele secole veșnic și te invit la masă. Pocnesc din degete, astfel încât pe geam apare doar întunericul dezbrăcat și copleșit de atâtea stele și comete! Îmi cuprinzi fața între palme și îi dai voie minții mele să se oprească din rezolvarea labirintului. În timp ce mă uit în ochii tăi, aprind singura lumânare...
Ți-am promis că îți arăt colțuri necunoscute ale universului nostru. Pe coadă de cometă, cu viteza luminii, îți desenez cerul. În niciun caz sentimentele nu sunt umane, ci sunt personale.
Mă faci să tremur și să gândesc în algoritmi stângaci. Vreau să clipesc și am nevoie puțin de...
Am clipit.

*
Cu amnezie, mi-am resetat gândul și îmi reprim zânele ce se zbat căutând liniște. Aici e liniște... Te mai las pe cometă; eu, mai mult ca sigur, de fiecare dată când voi încerca să fug cu adevărat de adevăr, voi putea fi găsit în același oraș: orașul gri. La iveală voi ieși tot eu, înecat de sinceritate. La un moment dat, doar. Poate îți voi povesti! Orașul va fi întotdeauna ocrotit, până și de Cronos.
Aici ninge atât de tare! Atât de tare încât sunt șterse toate urmele ce încă nu au existat. Și tot eu mi-am evaporat acei mici intruși nomazi monarhici! Încă sunt Creatorul. Știi, acum m-am hotărât să nu existe paradoxuri. Tot ceea ce simt se împletește cumva armonios în întregul univers. În toate universurile. Desigur, nu mai există reguli... Sunt abandonat aici. Ninge! Observi cum e același peisaj pe care îl descriu de ani de zile? Mă plimb pe una din acele străzi ce prind viață doar sub rarele felinare pale. Și îmi place cum arată! Sunt singur, evident, și de undeva îndepărtat se aude muzică genială. Poate e pianul care continuă să cânte și fără noi, fără mine și fără tine. Sau restul instrumentelor. Și se potrivește teribil cu ninsoarea asta. E acea ninsoare cu fulgi imenși. Mă simt atât de straniu și... Straniu.