30 noiembrie 2016

Momente și monumente

Munții, pădurile și apele vor fi aici și mâine. Și noi la fel, undeva.
  
...despre clipe și puterea lor simt că vorbesc de când lumea. Și despre perspective.
Mă întreb, dacă încetez să diferențiez clipele atât de drastic, voi mai putea aprecia importanța unora dintre acele momente? Ca și cum nu ar fi toate importante... dar cine le poate uniformiza? Uniformizarea asta sună atât de... neinteresant, zău. Mi se pare că dacă le-aș privi pe toate la fel, aș pierde sensul urcărilor și coborârilor mele. Sună ca și cum totul ar deveni sec – nu e ceva ce aș putea suporta. Însă... cum ar fi dacă aș lua toate acele attosecunde, le-aș face ghem, aș construi ceva imens cu ele și nu ar mai exista una fără alta? Singura condiție fiind ca intensitatea să fie permanent puternică și frumoasă. Astfel aș mai pierde ceva? Of, însă cu cât mă gândesc mai mult, pare atât de utopic și... nu îți sună tot a uniformizare?
Ce îmi scapă?

Munții, pădurile și apele vor fi aici și mâine. Și poimâine. Și noi la fel, undeva...


Uite până unde mi-am putut împinge incertitudinile! Dar se zice că pentru a scăpa de temeri, trebuie să te lași cuprins de ele. Și ăsta e un curaj, nu? Nu-i ușor să-ți împingi incertitudinile până la limitele imposibilității! Serios, în toată lașitatea faptului în sine... Norocul meu este că nu prea există infinitatea despre care uneori scriu romane.

                                Pentru ce mă îngrijorez, totuși?
                                ...sunt eu, Mihai. Nimic din ceea ce se va întâmpla nu va schimba asta. La fel precum acei munți, și eu voi fi mâine.

                                    Dar până atunci,
                                               Ține minte, sunt doar momente și monumente. 



25 noiembrie 2016

Tren către vârful lumii

Obișnuiește-te…
Iarăși simt acea căldură pe care rareori știu să o descurc, să o înțeleg și să o simt pe deplin. Și ca de fiecare dată, îmi e teamă să nu o scap printre degete. Mă concentrez atât de mult pe asta, încât mă bâlbâi în gesturi și fața îmi trădează nesiguranța și teama. Apoi, mai e dualitatea mea stupidă… Oricum de cele mai multe ori ajung să cred că nimic din toate astea n-are niciun sens, căci de fiecare dată sfârșesc într-un afeliu – și de fiecare dată parcă ajung în colțuri tot mai îndepărtate și reci ale Universurilor. Dar, cu toate astea, nu pot să nu tânjesc după acele clipe în care totul pare perfect. De ce mi-e teamă de planetele reci, când știu că simplul fapt că există le face perfecte?
Astăzi nu mai există nicio concluzie.

*
Într-o zi, voi locui într-un tren. Imaginează-ți să fii acasă și, totodată, în fiecare clipă să fii în altă parte. Tot timpul în mișcare. …și astfel, să cucerești lumea! Teleportarea ar deveni inutilă, pentru că atunci ar fi vorba doar despre călătorie. Iar mai întâi aș vrea să explorez Siberia.

Urci?

22 noiembrie 2016

Clipa opririi clipelor

Cât timp nu facem o alegere, totul rămâne posibil...
Care clipă poate fi mai frumoasă? Acel scurt moment ce își desface în fața noastră un infinit de Universuri, precum un evantai. Acea veșnicie în care se nasc, trăiesc și mor atâtea vieți, planete și iluzii. Ba chiar poți să îți alegi intensitatea emoțiilor, poți clădi și distruge câte și mai câte și, cel mai important, poți alege intensitatea timpului. Sau relevanța sa... Și ceea ce uită aproape toată lumea: îți poți alege unghiul din care să privești acea clipă! Perspectiva e tare relevantă...
Dar da, e vorba doar de o clipă. Pe cât de infinită, pe atât de nesemnificativă. Frustrant, aș zice.

Am învățat să apreciez incertitudinea atât de mult, încât nimic nu mai are sens fără. Stupid, dar incertitudinea a devenit esențială. O apreciez pentru acele momente în care nu sunt copleșit de multitudinea alegerilor contradictive pe care le fac (sau nu) simultan. Mă îneacă infinitatea, strecor acele alegeri imposibile (ce nu pot exista împreună) și le las să mă consume, să mă epuizeze, să mă sfâșie și să mă aline. Căci orice ar fi, odată ce clipa se sfârșește, haosul și deziluzia vor eclipsa un soare obosit de durata afeliului cometei sale.

Apoi voi închide ochii din nou, căci știu că o nouă clipă mă va aștepta să mi se destăinuie întru totul. Îi deschid, și...