26 august 2012

Destroying this highway


Crede-mă că nu mai suport căldura... De fapt, nu știu ce mai suport.
Mă uit la mine și chiar încep să... Știi? Mă panichez. Nu îmi vine să cred cât de mulți ani au trecut; mă compar și observ cât de diferit sunt. Nu mai înțeleg nimic: se presupunea că mă maturizez și că toată „maturizarea” asta înseamnă înțelepciune și că voi învăța să trăiesc. Asta înțelegeam eu. Și știu cum eram atunci și cum sunt acum. Dacă mai sunt ceva.
Am nevoie de toamna mea. De noiembrie, fulgere, ploi fără oprire și apoi tunetele... Îmi vreau toamna înapoi. Vreau să mă joc și să mă înec în emoții, singurătate; emoții. Vreau al naibii de mult să mă trezesc din toată porcăria asta de „maturitate”. Vreau să rămân copil și să fiu așa cum eram eu tot timpul.
...e genial atunci când sunt inconștient, dar naiv! E genial să fiu cu mintea prin alte părți și să visez cu ochii deschiși și să-mi dau seama cum trăiesc totul. Mi-e atât de dor de toamnă și de ...acasă. De mine. Iar după toamnă va veni iarna!
Nu îți doresc să știi cum e să nu ai bolovani pe piept!

Am nevoie să zbor printre planete și din când în când să mă opresc într-o seară de decembrie cu zăpadă și liniște și muzică. Iar acum îmi vin în minte imaginile regatului meu... Știi despre ce vorbesc?
Și înțeleg și mai puțin din toată viața asta când îmi dau seama că toate luptele mele au fost degeaba, că părerile și percepțiile mele sunt complete eronate. Am ajuns constant în momentele alea oribile în care nu am știut ce trebuie să mai fac. Și imediat concluzia că eu ...sunt altcineva. Unde este copilul care își dorea să ajungă cândva în Siberia, care își dorea să învețe franceză atât de mult!, care citea, era narcisist și avea o grămadă de idei geniale? Unde?

Dă-mi toată agitația ta, vorbește-mi! Și apoi lasă-mă singur, să mă plimb și să mă holbez la ninsoare. Trimite-mă într-un oraș departe, singur, să te cunosc și după lasă-mă să mă întorc. La fel de singur. Să îmi fac griji și să gândesc mult, să mă întreb despre tine. Spune-mi „copile” și fă-mă să mă panichez și să am atât de multe de zis...

06 august 2012

XX: Proiectul 667

Tot timpul am încercat să construiesc un testament scris sau să îmi reînnoiesc acel „despre mine”. Nu am găsit inspirația de cele mai multe dăți ori răbdarea, care e foarte importantă pentru mine - rar o găsesc... Sau când le găseam pe amândouă și îmi făceam timp ajungeam la concluzia că aș greși scriind așa ceva din mai multe motive destul de simple: nu vor păstra o actualitate, tot timpul voi mai găsi ceva de adăugat, șamd. Dar dacă nu acum, când? Chiar acum se întâmpla un lucru nu măreț și cât se poate de lipsit de importanță, dar știindu-mă aici mă face să tresar.


Poate că ce am scris eu de-a lungul timpului chiar a fost lipsit de sens sau a sunat urât sau neinteresant. M-am străduit și vreau să cred că am potențial și aș putea să fac ceva mare și frumos. E mult până acolo, foarte mult... Nu am mai citit de secole și mai există și alte probleme pe care nu reușesc deocamdată să le depășesc. Probleme e mult spus, dar timpul mi se pare că se încadrează perfect în categoria asta. Din proiectul 667 rămân cu certitudinea că tot ce am scris a fost chiar ce am crezut în momentul respectiv. Și poate fluența limbajului. Hmm, mi-am adus aminte de ceva... Poate chiar cea mai twisted întâmplare. Știu că am scris pe undeva totul, dar din păcate nu găsesc. S-a întâmplat pe 22 august acum câțiva ani. Am rămas cu o mare parte din poveste în minte, totuși (și probabil că voi rămâne în continuare). Pe scurt, a fost o seară foarte ciudată - mă întorceam din București cu trenul și nu eram singur în compartiment... La început am fost foarte sceptic în ce privește grupul ăla (format, de altfel, din 4 persoane care se întreceau în ciudățenile lor obscure și vulgare), apoi le-am intrat oarecum în joc. Una într-alta, una dintre femei a citit ce aveam eu la mine (obișnuiam să îmi iau după mine lucrările). Mi-a spus să nu fac prostia să renunț la scris; mi-a spus că povestea mea va fi tristă pentru că sunt... așa cum sunt eu. Se baza pe faptul că ...eu și ea semănăm. Nu știu câtă dreptate a avut sau va avea, dar îi înțeleg punctul de vedere. Și nu de puține ori m-a făcut să îi dau dreptate. Uneori nu mă întristează ideea de singurătate. Presupun că aș deveni productiv. Însă mă doare atât de tare atunci când ...nu se întâmplă nimic! Am nevoie de sentimente și emoții în valuri. Am nevoie de inspirație și am nevoie să scriu. A fost perioada asta lungă în care ce am scris a fost aiurea, repetitiv și haotic. Sau așa am simțit eu. Am avut frânturi de poveste în ultimii doi ani și psihic am ajuns într-o groapă foarte adâncă. Uneori mai ies, sau mai văd lumina, nu știu exact cum stă treaba. Dar tot acolo sunt. Și cred că trebuie neapărat să recitesc tot ce am scris aici. Din când în când mai dau peste niște idei geniale și uit că eu sunt autorul lor... sunt culmea.


Nu știu cât voi mai scrie aici. Nu știu, în general, dacă voi mai scrie. Nu știu dacă m-aș putea abține. Proiectul 667... ei bine, are adunată toată perioada asta frumoasă. Cea mai frumoasă! Peste care am încercat și încerc să trec cumva. ...scriind, da. Vreau să fac o poveste a lui 667, a regatului pe care l-am avut aici. Regatul meu genial care, ceva din mine spune că trebuie să rămână istorie. Probabil a fost doar un capitol. Îmi place să închei povești :). Și îmi place să le readuc după un timp la viață.


Cu certitudine îți spun asta, draga mea C., pe tine nu te voi uita niciodată, căci tu ești în spatele acestui proiect 667.

01 august 2012

Povestea lui 667 - Prolog: „Gathering Dust”


Unde vrei să ajungi, copile? Ce vrei să te faci tu când vei fi mare?
Nu îndrăzni să zâmbești! Ai atâtea de făcut și tu...!? Unde te rătăcești așa? Haide, vorbește cu mine. Aștept, aștept, aștept...

Mă amuzi. Uită-te la tine, ești patetic! Nu înțelegi ce trebuie să faci? Ți-am explicat de atâtea ori. Și nu doar eu! Iar tu ai promis... Ai promis că o să faci să îți fie bine. Știi, sunt curios cât control mai ai asupra ta. Toți suntem curioși! Am observat cum îți tremură mâinile... Am observat cum privirea ta stă doar în podea, cum încerci umil să ne convingi pe noi toți, inclusiv pe tine, că ești pe drumul cel bun. Mă faci să râd atât de tare, copile! Cât mai reziști tu?
Adu-ți aminte de tine. De drumurile tale... pe unde le făceai și cum! A fost o vreme când chiar erai tu. Ai avut forța să fii mai sus decât noi toți și știi ce e și mai amuzant? Că tu singur ai plecat de-acolo. Singur! Ai îndurat perfect sute de duminici triste. Te-au călcat în picioare fauni, zei, tărâmuri. Măcar fii mândru de tine! Ești cât se poate de distrus, dar nu uita cine ai fost - e tot ce ți-a mai rămas. Altfel, vei muri. Vei muri, copile!
...nu pot să cred cât de multe ai uitat, să știi. Nu pot să cred că ai uitat de iluzii, de Neverland, diavoli și toți cu cei ce te-ai luptat și habar nu ai cum îți sticleau ochii atunci! Mai ții minte când te înstrăinai și acasă era ultimul loc unde voiai să mai ajungi? Eu da... Și poate că trebuie să îți readuci aminte TOT dacă vrei să te trezești. Trebuie să te trezești, copilul meu. Trebuie să te trezești. Trebuie!

Locul tău este departe de aici. Găsește-ți paltonul și ia-l pe tine. Undeva, cândva, ești așteptat pe un pod în Lyon...

Trebuie să te trezești. Regatul tău arde...