25 august 2011

Km 1+1

Întotdeauna este vorba despre ceea ce simți, apoi despre ceea ce gândești și ce spui. Și ce faci, desigur. Sau, în cazul actual, important este nivelul de alcool din sânge. La fel, este vorba despre momentul potrivit... De chestiile în care tu crezi și ceilalți le consideră deplasate. Îmi asum responsabilitatea asta, dar de asemenea știu că din cele șapte miliarde, poate nu există patru persoane care să fie pe aceeași lungime de undă. Este vorba despre lucrurile pe care le gândesc și poate sunt ciudate. Este vorba despre iubirea pe care o simți în tine și care are nevoia de a ieși afară, de a fi împărtășită. Lucuri pe care ajungi să le spui doar atunci când ești măcar amețit, căci ești prea timid în realitate și profiți inconștient de ocazie. Și ți-e frică de faptul că a doua zi lumea ar putea uita cine ești tu. Cine ești tu în totalitate sau substratul tău profund. Toți îl avem, sau cel puțin asta vreau eu să cred, optimistul din mine. Mie, personal, mi-e frică să nu îndepărtez oamenii. Mai ales la cei care țin și pe care îi apreciez până în ultima clipă și după. Mi-e frică de ideea... știi, cred că exagerez când scriu aici. Că mă plâng, și pe caz concret, ajung să o îndepărtez pe cea pe care o iubesc cel mai mult. Mai ales prin ce încerc să demonstrez în locul ăsta. Față de mine sunt penibil pentru că mi-e rușine să recunosc că iubesc. Nu (mai) știu ce este corect, dar cunosc vârtejul din interiorul meu. Mă rotesc între penibil și normal, haotic și ordonat, și așa mai departe. Despre seara asta și discursul meu lung și aiurea îmi aduc aminte că a urmat o pauză lungă în răspunsul pe care îl așteptam. Genul de situație care se presupune să-mi deschidă ochii; dar ai mei sunt de mult timp închiși...

17 august 2011

Km 1

E puțin cam complicat, știi? Perioada asta mă face oarecum agitat, mi se pare cea mai aiurea dintre toate părțile călătoriei. Totul e o călătorie de fapt, iar cum ziceam, începutul său e aiurea. Pentru că... pentru că îmi pun atât de multe întrebări, încerc să mă gândesc la felul lucrurilor de a fi, în special la cele care urmează. Cel mai mult persistă îndoiala asupra acțiunilor mele. Și apoi vreau să le modelez cumva. Cu tot cu literele ce le inițiază și apoi cuvintele, iar când vine vorba de concretizare... iese ceva diferit, ca de obicei. Și continui să analizez, să verific, să mă gândesc, să mai ascult câteva melodii și iar să analizez, sau în alte situații doar mă blochez și tac. Pe scurt, mi-e teamă să nu arunc o piatră pe calea ferată iar trenul meu să deraieze. Nu-mi place atunci când trenurile deraiază și eu sunt prin împrejurimi. Mai ales când e vorba despre trenul meu... Asta, și faptul că e doar începutul. Și pașii ăștia mărunți cu care înaintez eu acum mă fac să mă comport haotic și poate caraghios și ...cu totul și cu totul altfel decât sunt eu. Nu vreau să fiu învățat, reținut cu măști ce-mi acoperă fața sau alte deghizări. Vreau să fiu eu! Deși am observat că atunci când încerc să mă feresc de asta, o fac tot mai evident. Iar faptul că mai și cunosc ce mi se întâmplă mă face să fiu și mai agitat și am până la urmă o dublă sau triplă responsabilitate. Totul se învârte în jurul meu cu o viteză poate mult prea mare pentru mine și amețesc. Așa cred eu că împing călătoriile departe de mine. Mă gândesc că împing totul, că împing viața, împing lucrurile frumoase, că te împing pe tine. Iar ăsta... ăstea-s ultimele lucruri pe care le-aș putea dori cu adevărat. Nu-mi dau seama ce simt acum - dacă pot avea sentimente frumoase sau sentimente urâte. Criza mea de identitate îmi zice că nu mă deosebesc de un criminal sau de o minte luciferică, dar deșteaptă; poate ne desparte ceva minuscul. Mă sperie gândul că un cuvânt spus altfel sau altcândva sau o acțiune înfăptuită prea devreme poate distruge turnul nostru micuț. La prima vedere, pare paradoxal. De ce sunt acum îngrijorat și nu peste ceva timp!? Cred că încă învăț ce înseamnă acel „prea devreme” sau „altundeva”, „altfel”, „altcândva”. Noțiuni atât de sensibile și cu atât mai puternice. Poate e înțelept să mă sperie puterea, sau poate sunt eu fraier. Sau poate trebuie doar să nu mă mai gândesc atâta...

05 august 2011

Editorial

Cred că genul ăsta de articole mă caracterizează acum. De o perioadă nu mai am inspirație deloc pentru cele fantastico-abstracte. Pe viitor știu sigur că cele abstracte vor mai exista, căci așa sunt eu în unele/multele mele momente. Probabil voi încerca să-mi dezvolt partea cu descrierea evenimentelor/formațiilor (de fapt, descrierea în general îmi dă bătăi de cap) - am impresia că limbajul meu e tâmpit când vine vorba de recenzii. Mă rog, am tot avut în minte dorința de a-mi scrie „realizările” aici. Mi-am zis că aștept să termin cu bacul, apoi să termin cu admiterea. După am scris ceva, dar când am recitit a doua zi am renunțat și am șters postul de pe blog. Și au trecut vreo două săptămâni pentru a mă întoarce la editat. Sunt în concediu!

Știu că am zis că voi povesti despre The Festival of Dreams - prima mea experiență mai serioasă atât dpdv. organizatoric cât și muzical (cum am spus că voi scrie și despre Anathema... dar să mă țin parțial de unul dintre cuvinte). Am cunoscut atunci niște oameni minunați - italienii din trupa pe care am mai promovat-o pe-aici, Oniric (cu care am reușit să trecem peste bariera lingvistică și să ne înțelegem genial). Aici ar fi de povestit o căruță de lucruri, însă esențialul este că am văzut ce poate însemna prietenia și - concluzia mea generală - am devenit mai înțelept. Eu nu pot descrie frumusețea, nu mă pricep, așadar... Mai departe, emoții pe scenă cum am avut atunci, pe 7 mai, nu cred că voi mai avea vreodată - având în vedere că am fost cel care trebuia să mențină legătura cu publicul - am prezentat piesele, mi-am numit colegii și DA, m-am bâlbâit! Dar a fost concertul care ne-a scos pe harta evenimentelor și ne-a făcut mai însemnați și, de asemenea, au fost puse bazele unui nou proiect - Laonlyness (mult mai puternic dpdv. muzical din toată istoria proiectelor sale) - al unui drag prieten. Proiectul a stârnit reacții foarte amuzante și contradictorii: unii sunt foarte plăcut surprinși, alții sunt extrem de deranjați. Chiar e amuzant! Iar ca organizator, practic, am ajuns la nivelul la care mi-am dorit în momentul în care am început să visez la toată treaba asta. Mă bucur din suflet că am ajuns aici și sper să existe o continuitate. Apoi a urmat cântarea de pe 14 mai cu Trooper și Krepuskul în Rockstadt (alt tărâm cucerit) și festivalul Deep in the Underground - ediția a doua. Aici situația e puțin mai complicată... Ca și pe 7 mai, am fost în echipa de organizare și am și cântat cu Hteththemeth (care a fost un Laonlyness puțin de tot mai dur). Nu vreau să intru în detalii, cert e că nu am putut să încheiem cu succes, deoarece moldovenii (adică God) nu au mai avut ocazia să cânte în acea seară - poliție, românia, motive de genul. Din fericire pentru fanii lor, „barbarii” vor avea ocazia să își susțină primul concert pe meleagurile brașovene prin toamnă. Ah, am uitat să menționez că pe 8 mai am tras o fugă până la București, unde au cântat Riverside și Tides from Nebula. Primii au deja un nume în ale progressive metal-ului și merită să ajungă și mai sus de atât, însă pentru Tides from Nebula nu am cuvinte! E o trupă pe care o recomand cu toată inima, mai ales live. Și din fericire se vor reîntoarce prin noiembrie. Post-rock ftw! În plin bac, pe 11 iunie am cântat tot în Rockstadt, în deschiderea celor de la Celest. Nu știu ce pot să spun, dar cred că a fost ok!? Mă bucur că de data asta unii au putut să vadă acest QuantiQ integral și nu DOAR o melodie! A treia experiență în Rockstadt, dar vreau să cred că a patra oară va fi mai ok! Anyhow, eu mi-am continuat bacul - perioadă în care am lăsat-o ceva mai moale cu trupa. Nu regret nimic legat de examene, cu toate că am învățat pe bune pentru examenul ăsta doar cu puține zile înainte - nu sunt mândru de asta, nu sunt un exemplu de urmat, dar pentru mine important e că am trecut la mate. Am avut emoții, am detestat matematica, dar acum totul e ok. Fără doar și poate, nu mă voi mai atinge vreodată de materia asta scârboasă. În fine, mi-a fost greu, dar cele mai tari faze abia acum încep :D. Bacul l-am luat cu notă destul de bună (m-am scos cu anatomia), ceva în jur de 8, iar cu o zi după afișarea rezultatelor am aflat că vom cânta în finala concursului pentru trupa ce va urma să deschidă concertul Bon Jovi. Ei bine, am fost la București, am cântat, am fost noi și am câștigat - aleși de managementul Bon Jovi. Ye, reason to be proud of. Eh, apoi a urmat bătaia de cap ce preceda concertul - ba nu aveam cum să cântam la București în Piața Constituției, ba mai aveam nevoie de ceva, șamd. Am fost sunați din diferite părți, dubioși care au încercat să profite de confuzia noastră and so on. Din fericire, totul s-a rezolvat cu o zi înainte și a ieșit perfect pentru momentele în care aproape ne dăduserăm bătuți. Am cântat și pe 9 iulie în Clubul Țăranului Român, dar nu consider că e ceva de menționat... Nu vreau să par arogant, dar nu a fost deloc important și organizarea... Chiar și asa, iar am dat peste niște căcaturi, incluzând aici căldura și problemele clapei lui Vlad. Dar, da, am cântat duminică, pe 10 iulie, în deschidrea lui Bon Jovi, în fața a patruzeci de mii de oameni!!! It means a lot! Și ne-au aplaudat. Iar feelingul ăla este incomparabil. Să fii aplaudat de atâta lume!?!?!? Nu am avut emoții, ci mai degrabă am fost entuziasmat, dar aș da orice să fiu cât mai mult în starea aia. Nu cred că sunt conștient de tot ce am realizat.

All in all, au fost câteva zile în care am cunoscut lume importantă și oameni buni și am cunoscut convingerea că nu totul e atât de nașpa pe-aici, pe la noi. Că nu toate lucrurile geniale sunt pe pile și că munca și frumusețea mai sunt apreciate pe bune. Și că e suficient să crezi în tine și să-ți vezi visul cu ochii. E tare genial totul! Inclusiv mâncarea staffului lui Bon Jovi :D. Dacă mă întrebi, DA, aș vrea să lucrez în condiții d-astea!

A mai urmat o săptămână agitată, cu meditații și emoții cu privire la admiterea mea la medicină. E ciudat, nu? Adică să și cânți, să îți faci ca lumea treaba în formație și să mai fii și medic... Vreau să cred că e posibil și o să fac în așa fel de acum înainte. And have a social life as well! A trecut ceva timp de la examen și... sar peste multe aspecte, important e că deși a doua zi dimineață am stat cu inima în gât, am aflat în cele din urmă că am intrat!!! Și chiar bine, pe lângă faptul că sunt la buget! Iar acum sunt foarte entuziasmat și nerăbdător! Deși majoritatea îmi spune că greul de acum vine, I don’t believe them, la urma urmei ăsta a fost cel mai greu pas. Mai am eu emoțiile mele, but as someone important to me said: nu mai am vreun motiv pentru care să mă plâng.

Știu că nu spune prea multe tot ce am scris aici, ci doar că sunt fericit și mândru de mine și... Chiar sunt fericit! Sincer, ar fi urât din partea mea să mai spun că nu sunt norocos sau că nu mi s-au îndeplinit dorințele/visele. Și îmi dau seama cât de mult m-am înșelat dintr-un anumit punct de vedere atunci când am crezut că situația e complicată și am interpretat-o cum am vrut. Genul acela de moment (obișnuit în cazul meu) în care am avut totul atât de clar în fața ochilor și nu am fost capabil să văd și să realizez ce se întâmplă (sau am negat). Dar mă bucur că am avut norocul să nu existe un „prea târziu” thingy. Ar fi fost aiurea. Cinstit, dar aiurea...