10 octombrie 2012

Iluzia unui Everest


Mă amuzi, pe deoparte. Cum adică, lumea noastră? Îmi confunzi lumea cu a celor din jur - cei din jur care se zbat cumva în mediocritatea lor. Jignitor, pe de altă parte... Lumea mea e plină de regate aflate în războaie uriașe ce nu se mai termină, e plină de sute de creaturi ciudate, e plină de haos, e plină de viață. Viața așa cum o văd eu și o creez. Dar știi, e haosul meu pe care îl respect. Nici nu prea aș avea încotro. Și pe geamurile ferestrelor regatului meu se vede lumea asta despre care vorbești că ar fi a mea. Pot să merg acolo, dar mi-e dificil și mie de cele mai multe ori. Sunt precum un vârcolac: mă pot transforma din când în când și ajung acolo. E interesant, la fel ca atunci când te duci și te plimbi în București și îți place mult, dar nu te-ai muta acolo.

Lumea lor e interesantă și din când în când frumoasă. Și fac abstracție cât pot de mult de creatorii lumii. Însă lumea, alături de viață, timp, gânduri, amintiri, temeri, lucruri spuse, nespuse, toate sunt niște iluzii. Niște iluzii complet neimportante, iluzii pe care le avem rareori, pe care dacă nu le uităm noi cândva, sigur ceilalți le uită. Habar nu am care este rostul meu aici, ce ar trebui să fac și ce nu, unde voi ajunge și nu voi ajunge. Ce știu este că... sunt singur. Tot ce este al meu va rămâne al meu, oricât de mult mi-aș putea dori să nu fie așa. Și pe măsură ce intru în toată povestea asta, ajung să mă pierd complet printre idei ce au ca definiție paradoxul. Accept ușor că nu știm de unde venim și unde mergem, că nu este ăsta scopul existenței noastre. Ci viața. Care, oricum, este o noțiune tare sensibilă ce poate fi atât de ușor dărâmată și călcată în picioare! Iar din punctul meu de vedere, singura definiție valabilă este cea personală. Vreau să mă folosesc de lumea mea și de tot ce mi se întâmplă să ajung în locurile în care m-aș șimți atât de bine! Îmi doresc atât de tare să fiu fericit de prezent, fără să îmi fac griji de vorbe nepotrivite spuse într-o seară aleatorie la prea multe sticle de bere, fără să îmi fac griji că am făcut fel de fel de prostii sau chiar și vorbele altora. Oricum nu o să mai conteze, nu? Îmi doresc să ajung în punctul în care să fiu capabil să nu mai compar prezentul cu trecutul iar atitudinea față de viitor să fie indiferentă. Îți permiți să aștepți ceva important? Totuși, nu este totul la fel de nesemnificativ în aceeași măsură cât este important? Fragil...

Toți suntem fragili.

08 octombrie 2012

Reality Dream V - Back Again


- Chiar ești mai bine? mă întreabă.
Studiază de-a dreptul toată camera din care am lipsit o lungă perioadă de timp, de parcă nu ar locui aici. Mi-a fost dor să stau cu ea ore în șir.
- Așa cred, îi spun.
- Sau așa vrei să crezi?
- Nu ai încredere în mine…
- Cum să am încredere în tine, Mihai? Mi-ai fost plecat atâta timp!
Îmi vorbește răspicat. Știu cât am rănit-o plecând, însă nici mie nu mi-a fost chiar atât de bine! Și știe asta, simte.
- Am avut…
- Da, știu. Tu tot timpul ai nevoie de perioade de… nu știu, schimbări? Căutări? Cum le mai numești acum?
Tac – îi dau dreptate. Încerc să mă explic:
- Am trecut prin cea mai ciudată perioadă. Îmi pare rău, serios.
- Pentru ce îți pare rău, copile? între timp își aprinde o țigară. Ție nu îți pare rău.
Nu îi răspund. Mă uit la ea cum trage cu poftă și încerc să o privesc în ochi. Simte asta, dar mă evită. Am lipsit mult, într-adevăr. Eram singura ei bază, eram singurul care îi eram alături și am dezamăgit-o…
Au trecut câteva minute bune, timp în care și-a mai aprins o țigară. Nu a mai rostit nimic, iar eu la fel. Stau în continuare în fața măsuței, fără să-mi fi dat nici măcar paltonul jos. Studiez camera încercând să caut diferențe, însă totul a rămas la fel, ca și cum nu ar fi stat aici între timp. Și probabil nu este un moment bun să vorbim despre asta. Mă îndrept spre canapea și ajuns în dreptul ei, mă așez lângă ea. Fumează în continuare cu aceeași poftă sinistră. Îi iau țigara din mână și i-o sting în scrumieră.
- Gata! Am fost plecat, așa este. Dar m-am întors! M-am întors la tine, să știi!
O sărut pe frunte și o iau în brațe.

*
- (…) a fost o neliniște lungă. Vreau să cred că m-am regăsit. Sau cel puțin am găsit o cale, căt e ea de mică, la mine. Nu știu exact, dar mă simt ca și cum…
Își ridică sprâncenele, privindu-mă nedumerită și îmi face semn să continui.
- Ca și cum aș fi acasă. A fost o perioadă în care am decăzut mult față de cum mă știai tu. Mi-e rușine de asta, sincer. Perioadă în care iluziile mă detestau, împreună cu tot felul de povești ce le aveam în cap cândva – unele dintre ele ostile rău!
- Dar ești acasă acum.
Îmi zâmbește.