11 august 2013

Marea Caspica

Plouă.
Într-adevăr, este timpul să las drumul ăsta pe care nu l-am nimerit. Să le las pe toate, de fapt. Să nu mai vorbesc despre schimbare, să-nu mai fie greu... Of, este dificil... Și asta pentru că m-am lăsat scufundat de prea multe inutilități. Și mai mult decât dificil, îmi este enervant. Am început să nu mai am sens nici măcar față de mine de foarte multe ori și, iarăși, trag de „stâlpii” Universului meu atât de tare încât deja nu mai am ce apuca. Măreția mea a devenit praf tocmai din cauza insistențelor mele de a scoate ceva din mine. Astăzi trebuie să mă șterg cu buretele.

Vreau să fiu atât de multe! Vreau să fiu mare... Vreau să transform tot Universul meu într-o clipă atemporală – totul să existe acum! Iar pentru asta, îi iau pe toţi scindaţii de mine şi încep să construiesc ceva. Ceva măreţ. Trebuie să nu uit că orice s-ar întâmpla, oricât de urât, Cronos le va uita pe toate. Eu trebuie doar să cad și să mă ridic. Nu am voie să duc războaiele cu mine însumi. Nu am voie să duc războaie! De când am făcut ochi, am uitat ce trebuie să fac și unde trebuie să ajung; am început să mă amestec în oceane care nu au nicio legătură cu mine. Mi-am dat voie singur să mă înec.

*
Seara mă vei găsi îmbrăcat în palton negru, plimbându-mă pe străzile înguste ale unor orașe întunecate. Aș prefera să mă cauți doar atunci când plouă. Sau, dacă vrei, te pot invita în căsuța mea pe care am construit-o în Siberia mea carpatină. Vom bea vin roșu și vom asculta muzică. La scurt timp îți voi arăta cetățile Regatului meu ce a încetat să ardă și îți povesti ore întregi despre Universul meu, iar când vei adormi, eu mă voi așeza pe spate în barca din mijlocul oceanului și voi privi cerul.

10 august 2013

Indefinit

Inspir, expir...
Am ajuns din nou în punctul în care simt doar că îmi este greu. Aș zice că acum am un moment în care văd totul diferit, dar pot observa repede și cu ușurință că oricum aș numi-o și orice înfățișare ar avea, problema rămâne aceeași. Problemele, situațiile, războaiele, cataclismele, apocalipsele.
Vreau să scriu, vreau să zbor, vreau să dorm, vreau să mă eliberez, vreau să fiu liniștit, vreau să cânt... Dar tot ce simt este căldură, irascibilitate și... sunt pierdut naiba știe pe unde. Pierdut urât. Pierdut în găurile negre. ...ale lor! 
În loc de adunarea sutelor de Mihai, în loc de construiri, de așezări postapocaliptice, scindez Universul în milioane. Apare câte un Mihai nou în fiecare attosecundă.

Straniu, mă trezesc brusc și realizez că nu sunt pe drumul pe care trebuia să fiu.