12 decembrie 2016

Povestea Refugiului (din Mijlocul Iernii)

sau LOCUL UITAT MAI MULT DE MINE DECÂT DE LUME


Parcă orice aș face, dau voie timpului să treacă și de fiecare dată când îmi promit să mă întorc acasă mai repede, ajung tot după apusul soarelui. Iar acum, de când cu iarna, e și mai dificil. Culmea, frigul ar trebui să mă motiveze în plus, așa-i? Nu se întâmplă...
Măcar cerul e senin, nu a mai nins de două zile. Cum privesc în sus, mă decid să mai stau puțin afară. Chiar că nu am mai văzut stelele așa de ceva vreme. Mă îndrept spre bușteanul din fața casei, apoi mă așez, înjurând printre dinți imediat ce mi-am simțit pantalonii reci atingându-se de piele. A trecut repede senzația, iar acum privesc iarăși înspre cer. Ce lume mare... Nu cred că mi-ar ajunge două vieți să număr toate stelele. Ce infinitate... Norocul nostru este că nu avem posibilitatea să fugim către ele. Cine s-ar putea decide încotro?
Frigul îmi aduce mintea înapoi. Mă dezmeticesc repede și fug către casă, până ca înghețul să ajungă să mă țină locului.

Intru înăuntru și nici nu fac doi pași, că și întâlnesc privirea celui cu care împart cabana de atâția ani. Stăm nemișcați, mă simt puțin mustrat... ei bine, recunosc că și lui îi promit că mă întorc mai repede aproape în fiecare zi. Evident că tot el a cedat primul, țâșnește către mine, iar eu sunt rapid, apuc să mă aplec și să îl prind în brațe chiar cum sare înspre mine. Îl îmbrățișez strâns și îi iau capul în mâini, smotocindu-l ușor.  Sirius e singura ființă care mi-a fost aproape de când sunt aici și totodată cel mai frumos câine pe care l-am văzut vreodată. Sincer. L-am găsit în fața ușii în a doua zi după ce m-am mutat în acest loc. Era începutul primăverii; profitasem de oferta unui bătrân din oraș ce nu mai voia să aibă de-a face cu asemenea singurătate și prefera să-și trăiască ultimele zile în nebunia ce mie îmi devenise insuportabilă. Am bătut palma cu multe luni înainte de a mă muta, încă de pe la jumătatea toamnei, însă cum habar nu aveam de tăiatul lemnelor și de alte treburi asemănătoare, a fost evident că mai am de îndurat agitația orașului ceva timp. Îmi și aduc aminte cum în acea zi, imediat după ce l-am părăsit pe moș, am dat buzna într-o librărie, de unde am plecat cu toate cărțile pe care le aveau despre viața pe care urma să o am. Și revenind, a fost straniu când am văzut puiul de câine în fața ușii. Avea doar câteva săptămâni și era singur, parcă lăsat acolo intenționat. Zic straniu pentru că nu se află nimeni în locurile astea, orașul fiind cel mai aproape și chiar și așa, e la câteva ore distanță. Nu am auzit nimic, ieșisem doar pentru a stinge felinarul aprins de pe verandă. Și da, îmi mai amintesc că era o noapte târzie, cerul senin, ca și astăzi, cu un Câine Mare splendid și un Sirius strălucind cumva diferit, la care mă holbasem cu doar câteva momente înainte...


Mi-am așezat mai multe perne în camera de zi, pe jos, la doi pași în fața șemineului. Am adus și câteva pături și m-am asigurat că sunt suficiente lemne pe foc. Imediat ce am pus acul pe disc și i-am dat drumul, m-am trântit în culcuș și m-am înfofolit, între timp Sirius așezându-se cu capul pe picioarele mele. Am cana de vin fiert lângă mine, o iau în mâini și încep să sorb încet, lăsându-mă cuprins de muzică și dându-i voie minții mele să alunece către gânduri interzise. Poate că în noaptea asta voi putea adormi ușor.


30 noiembrie 2016

Momente și monumente

Munții, pădurile și apele vor fi aici și mâine. Și noi la fel, undeva.
  
...despre clipe și puterea lor simt că vorbesc de când lumea. Și despre perspective.
Mă întreb, dacă încetez să diferențiez clipele atât de drastic, voi mai putea aprecia importanța unora dintre acele momente? Ca și cum nu ar fi toate importante... dar cine le poate uniformiza? Uniformizarea asta sună atât de... neinteresant, zău. Mi se pare că dacă le-aș privi pe toate la fel, aș pierde sensul urcărilor și coborârilor mele. Sună ca și cum totul ar deveni sec – nu e ceva ce aș putea suporta. Însă... cum ar fi dacă aș lua toate acele attosecunde, le-aș face ghem, aș construi ceva imens cu ele și nu ar mai exista una fără alta? Singura condiție fiind ca intensitatea să fie permanent puternică și frumoasă. Astfel aș mai pierde ceva? Of, însă cu cât mă gândesc mai mult, pare atât de utopic și... nu îți sună tot a uniformizare?
Ce îmi scapă?

Munții, pădurile și apele vor fi aici și mâine. Și poimâine. Și noi la fel, undeva...


Uite până unde mi-am putut împinge incertitudinile! Dar se zice că pentru a scăpa de temeri, trebuie să te lași cuprins de ele. Și ăsta e un curaj, nu? Nu-i ușor să-ți împingi incertitudinile până la limitele imposibilității! Serios, în toată lașitatea faptului în sine... Norocul meu este că nu prea există infinitatea despre care uneori scriu romane.

                                Pentru ce mă îngrijorez, totuși?
                                ...sunt eu, Mihai. Nimic din ceea ce se va întâmpla nu va schimba asta. La fel precum acei munți, și eu voi fi mâine.

                                    Dar până atunci,
                                               Ține minte, sunt doar momente și monumente. 



25 noiembrie 2016

Tren către vârful lumii

Obișnuiește-te…
Iarăși simt acea căldură pe care rareori știu să o descurc, să o înțeleg și să o simt pe deplin. Și ca de fiecare dată, îmi e teamă să nu o scap printre degete. Mă concentrez atât de mult pe asta, încât mă bâlbâi în gesturi și fața îmi trădează nesiguranța și teama. Apoi, mai e dualitatea mea stupidă… Oricum de cele mai multe ori ajung să cred că nimic din toate astea n-are niciun sens, căci de fiecare dată sfârșesc într-un afeliu – și de fiecare dată parcă ajung în colțuri tot mai îndepărtate și reci ale Universurilor. Dar, cu toate astea, nu pot să nu tânjesc după acele clipe în care totul pare perfect. De ce mi-e teamă de planetele reci, când știu că simplul fapt că există le face perfecte?
Astăzi nu mai există nicio concluzie.

*
Într-o zi, voi locui într-un tren. Imaginează-ți să fii acasă și, totodată, în fiecare clipă să fii în altă parte. Tot timpul în mișcare. …și astfel, să cucerești lumea! Teleportarea ar deveni inutilă, pentru că atunci ar fi vorba doar despre călătorie. Iar mai întâi aș vrea să explorez Siberia.

Urci?

22 noiembrie 2016

Clipa opririi clipelor

Cât timp nu facem o alegere, totul rămâne posibil...
Care clipă poate fi mai frumoasă? Acel scurt moment ce își desface în fața noastră un infinit de Universuri, precum un evantai. Acea veșnicie în care se nasc, trăiesc și mor atâtea vieți, planete și iluzii. Ba chiar poți să îți alegi intensitatea emoțiilor, poți clădi și distruge câte și mai câte și, cel mai important, poți alege intensitatea timpului. Sau relevanța sa... Și ceea ce uită aproape toată lumea: îți poți alege unghiul din care să privești acea clipă! Perspectiva e tare relevantă...
Dar da, e vorba doar de o clipă. Pe cât de infinită, pe atât de nesemnificativă. Frustrant, aș zice.

Am învățat să apreciez incertitudinea atât de mult, încât nimic nu mai are sens fără. Stupid, dar incertitudinea a devenit esențială. O apreciez pentru acele momente în care nu sunt copleșit de multitudinea alegerilor contradictive pe care le fac (sau nu) simultan. Mă îneacă infinitatea, strecor acele alegeri imposibile (ce nu pot exista împreună) și le las să mă consume, să mă epuizeze, să mă sfâșie și să mă aline. Căci orice ar fi, odată ce clipa se sfârșește, haosul și deziluzia vor eclipsa un soare obosit de durata afeliului cometei sale.

Apoi voi închide ochii din nou, căci știu că o nouă clipă mă va aștepta să mi se destăinuie întru totul. Îi deschid, și...


02 octombrie 2016

Cele mai îndepărtate granițe

Nici măcar nu mai este vorba despre călătorii, ci despre căutarea lor. Am obosit atât de mult... Atât de mult încât îmi promit că este ultima noapte în care mă las devorat de afeliul emoțiilor mele.
Îmi aduc aminte de acea vreme în care era suficient să închid ochii și să călătoresc nestingherit către lumea celor 667 de stele. Parcă totul s-a întâmplat ieri, iar azi am ajuns doar să scriu despre asta. Acea lume era plină de povești, iar un întreg infinit dintre ele aștepta să fie trăit. Instinctiv, am început să le aștept. Se întreceau în complexitate și au devenit tot mai definite. Paradoxal, pe cât de clar devenea totul, pe atât de intensă a devenit confuzia mea.

Acum nu mai este vorba despre Regat, Everest, Neverland sau Planeta Albastră. Toate sunt în regulă acolo unde sunt. Eu pe de altă parte... 
Mă simt atras de ceea ce aș putea caracteriza ca fiind „lumea lor”. Ori seamănă foarte mult, ori chiar e acea lume. Simt totul ca pe o provocare și aș vrea să știu dacă așa începe povestea nouă, cea pe care am pus-o la cale de ceva vreme – acea poveste, adevărata concluzie a primului capitol din tot, și câte și mai câte descrieri... În aventura asta pe care plănuiam să o trăiesc, totul începea din lumea lor, fără să știu însă încotro. Revenind, nu știu dacă ăsta e locul în care mă aflu acum sau nu, dar mi-e limpede teama că aș putea rămâne închis în afara Universului meu. De aici atâtea presupuneri... Poate provocarea e să-mi găsesc înapoi calea, nu să prind rădăcini în lumea oamenilor. Sau provocarea e să-mi creez eu altă cale complet diferită. Provocarea e să nu țin cont de nimic altceva decât de ceea ce simt. Provocarea e să las totul la locul său și să-mi văd de drumul din față. Ce să aleg? Limitele trasate, direcțiile în care mi-am ales să pășesc de-a lungul timpului, imaginea despre lumea lor, toate acestea sunt relative și cel mai important, mă fac să mă tem de posibilitatea de a fi pentru totdeauna departe de Universul meu. E o tendință, mi-e clar; și o capcană în care nu voi cădea.

*

M-am așezat în mica mea navă. Închid ușa, mă învelesc și îmi închei centurile. Stau cumva ghemuit, dar surprinzător de comod. Partea ciudată e că nici nu simt cum decolează și niciodată nu durează prea mult călătoria. Regula e să închid ochii și măcar să mă prefac că dorm. Nu mi s-a spus ce se întâmplă dacă îi deschid, dar asta a fost condiția să pot călători în Univers. Probabil nu aș putea înțelege ceea ce aș vedea și e pentru siguranța mea. Mi-e teamă însă că nava mea are nevoie de o nouă busolă. Nu-mi explic altfel ultimele destinații... destul de ciudate, deloc „pentru mine”.

31 august 2016

Sindromul Varșovia I

     Infinitatea mă entuziasmează. De când am ajuns aici, stau întins și privesc cerul, încercând cumva să-l memorez ca pe orice hartă banală. Am mai văzut cerul atât de limpede, însă doar acum m-a lovit. E clar și îmi vine parcă prea ușor să-l înțeleg. Atât de multe stele către care m-aș putea îndrepta cu acel mic OZN! – căci mitul teleportării a fost omorât de mult timp... Sunt convins că atunci când ești acolo, rătăcit prin Univers, tu îți alegi steaua după care te ghidezi. Dar cine e pregătit pentru asta?
      Inspir. Expir. Sunt calm, cred. Și cu toate astea, sunt nevoit să închid ochii și să mă întorc către... aceleași gânduri neclare, fără început și fără sfârșit. Viteza cu care se adună și cu care se risipesc îmi e de neînțeles. Cândva iubeam ceața, dar era diferit. Cândva puteam trage aer în piept și să-l țin acolo puțin, căci astfel opream timpul în loc pentru câteva clipe. Iar atunci era momentul când puteam înțelege tot ce (mi) se întâmplă.

      Urmele pașilor către pierderea mea au dispărut.
     Oare dacă noriidevară nu dispăreau, mai eram atât de dezorientat? Vezi tu, nu mă tem pentru momentul de acum, ci pentru acelea ce vor veni. Pentru acele clipe în care voi fi uitat limba poloneză, străzile orașelor mele, despre toate poveștile nescrise și dorul... Recunosc că deseori mă grăbesc să cred că dorul mă va copleși. Că va fi imens și că îmi voi aduce aminte cât de mult îmi plăcea să „dispar” în propria antichitate; și poate că îmi e teamă că îmi voi dori să o fac din nou. Ca și cum devine interzis... Toate astea, când e atât de clar că doar lipsa lor mă va poate distruge. Corectitudinea a devenit ceva distorsionat; o noțiune fără sens. Și simt că am nevoie să-i găsesc un scop, o logică, o perspectivă.
     De fiecare dată m-am întrebat cât de pregătit e tot ceea ce am în jur de deschiderea acelor Cutii ale Pandorei, dar niciodată nu m-am întrebat cât de pregătit sunt eu. Însă toamna face minuni...

15 august 2016

Umbre

                Adunătura de lumi în care trăim complică totul. Ne complică pe noi și se complică între ele. Luptăm pentru a calma totul, ducem războaie pentru pace. Nu știm însă că nu războaiele de afară sunt cele mai dureroase, ci acelea pe care le avem în interiorul nostru...

11 august 2016

Pregătirea Abisului

                Mă aflu la un pahar de vin distanță de a... dispărea. De nenumărate ori, de un infinit de ori! Pentru că tot ceea ce se află în jurul meu capătă dimensiuni de care nu aveam habar. Se amestecă emoțiile, până și teama devine haotică și nu mai vorbim despre reguli sau principii. Am povestit  de nenumărate ori despre explozii și implozii, dar poate că nu conștientizez cu adevărat ce înseamnă una, oricare ar fi ea. Încă...
                Cât mai durează până devin și eu gri?

                Cât?

18 iunie 2016

Spune-mi

     Cum faci să îți oprești gândurile?
    Cum faci să te lași pe spate, în grija emoțiilor? Ții ochii deschiși sau îi închizi? Preferi să îți imaginezi oceanul de stele sau riști și îți ții ochii deschiși? Ținându-i deschiși, poți vedea inimaginabilul sau poți vedea nimicul. Sau, mai rău, le poți vedea pe ambele în același timp.
     Cum faci să nu obosești?

13 mai 2016

Mitul Infinitului

Din infinitate strâng Universurile și le contopesc într-o ciudățenie aformă. ...și afonă, da... Sunt captiv într-un loc atât de șters, atât de urât, atât de plin cu tot ce am evitat. Captiv într-un loc ce rezonează doar cu... Cu lumea lor. Muzica nu există aici. Muzica nu pătrunde aici. Emoțiile sunt uitate, iar zborul și teleportarea sunt interzise. Dacă îndrăznești să te avânți către nemărginit, te vor ucide.

Tot ce s-a deformat în jurul meu a ajuns să facă parte din mine. Nu îmi dau seama când s-a întâmplat asta și chiar îmi vine să cred că e așa de când lumea. Mă simt mai uman ca niciodată și poate că e posibil și mai mult, oricât m-aș zbate să schimb asta. Dar voi încerca să mă las purtat de nimicnicia lor, până voi găsi locul cu ploi, locul cu muzică, locul din care pot evada. Până voi găsi frigul.

...frigul de care am nevoie acum atât de tare îmi dă târcoale; îl simt. Doar câteva clipe... Apoi nu îl mai simt și revine, dispare... Ajunge să fie o joacă prostească în care nu ne găsim cu adevărat.
Îmi caut prea mult ploile și poveștile, așa cred. Cum să învăț să am răbdare să le las să mă găsească?


Voi evada.

03 mai 2016

Znajdź mnie!

Pașii pe care îi fac acum sunt atât de mici... Nu sunt obișnuit cu asta și nici nu vreau să fiu. Vorbesc despre pași pentru că vreau să cred că mă aflu în mișcare. Dar vreau și să zbor și știu că romanele mele încă așteaptă să fie scrise. 

În realitate am în față 667 de uși identice și o nevoie imperioasă de a alege una dintre ele. Dincolo de ușă trebuie să fie „Universul potrivit” și... Intenția este să trag de timp pentru a putea căuta diferențe microscopice între nenorocitele astea de uși. E ciudat că nu mi se pare greșit faptul că m-am pus singur în situația asta. Și aparent nu mi se pare nepotrivit nici faptul că încerc să aleg ceva uriaș astfel.
Când norii grei vor veni înapoi, îmi voi îndrepta privirea în sus și voi aștepta primele picături. Atunci voi ști ce am de făcut. Îmi vor crește aripi și fără strop de melancolie, îmi voi căuta Universul acolo unde îi este locul.

Dar noaptea mă mai liniștește, cumva.
Doar noaptea mă mai liniștește, cumva.

28 ianuarie 2016

Cândva, am trăit pentru totdeauna!

                Are privirea tulburată. A aflat adevărul! Sau doar l-a conștientizat acum. Abia acum. Și-a dat seama cât de mult s-a înșelat în privința sa și a lumii – a lui, a lor; câtă neglijență… Teama îl cuprinde încet, încet. Pornește din vârful degetelor și avansează cu fiecare bătaie a inimii făcute ghem. Teama îl cuprinde încet, încet. O simte în aerul pe care îl inspiră, o simte în vântul ce-i atinge pielea aspră, o simte în frig, îi simte gustul, îi simte mirosul… Simte teama pe buze. Simte teama lângă el. Conștientizează tot. Conștientizează inclusiv panica. Intră într-un cerc atât de  vicios, căci teama și panica se alimentează reciproc.
                Ar vrea să explice tot. Însă știe sigur că dacă ar arăta lumii ceea ce se află în Cutia Pandorei, totul s-ar sfârși în două clipe. În prima clipă ne-am sfârși noi toți, apoi restul. Nici nu ar mai conta dacă nu l-ar crede nimeni. Orice dorință pe care o avem se reduce la egoism, la fel este și cu teama. Așa că de ce ar conta cea de-a doua clipă? Dar mai mult, ce face să conteze prima clipă?
               
                Cândva, pe cer erau constelații. Cândva, își dorea să fugă către ținturi, munți, oceane, planete sau castele. Și tot cândva, a acceptat că iluziile rămân iluzii, visele vise, pacea în trecut. A acceptat, prostul… Ar trebui să-i fie rușine de concluziile luate; tocmai el! Acum își dorește doar să fugă de tot ceea ce are.
Îi va rămâne doar muzica.


18 ianuarie 2016

Realitatea… Și Cealaltă Realitate

Stelele lipsesc de pe cerul orașului renașterii.
Cumva, aș vrea să vorbesc despre dor.
Stăm amândoi la masa din bucătărie, cu lumina ștearsă din cauza lampei murdare și fără muzică. Tot timpul a fost liniște când am vorbit. Între noi există nu sute de kilometri, ci dimensiuni distanță. E prima dată când am chemat-o și cu siguranță și ultima! Am nevoie de ea, doar acum. Înainte să o chem, am pregătit o scrumieră și am făcut două cafele. Scrumiera am pus-o mai aproape de partea ei, eu nu voi fuma astăzi.   

-          Sunt idei, valori, chiar principii aș îndrăzni, care mi-au dat mult de gândit. Și ai dreptate în privința lor, însă…
-          Însă ce? Nu te împing să le adopți, dar dacă tu zici că…
-          E greu, o întrerup. Chiar le consider ca pe un fel de referință.
-          Bine. Întâi, dacă tot m-ai adus aici, dă-mi voie să îmi aprind o țigară. Nu am fumat niciodată, iar cafea nu am mai avut voie să beau în ultimii ani. Ce folos?
Zâmbesc și aștept să continue.
-          Acum… Ți-aș spune despre cât de scurtă e viața, dar ar fi cumva arogant din partea mea.
-          Eu aș vorbi despre felul în care făceai pesimismul să pară prea realist. Dar simt că aș da dovadă de ipocrizie dacă aș vorbi despre tine.
-          Nu ai de ce. Venim, plecăm, totul se petrece în câteva clipe. Asta e și ideea, cheia!
-          Cum rămâne cu planurile, felul în care ne creionăm viitorul și cum ne agățăm puternic de acesta? Tocmai teama că am putea dispărea prea repede, că nimic din ceea ce facem nu are importanță și va dispărea și, știi, e dezarmant!
-          E vorba doar de perspectiva pe care o alegi. Știu că asta urmărești, dar nu pot să îți spun că dacă alegi să vezi într-un anume fel e greșit și e corect într-altul. Îți zic doar că agățarea de care pomenești ar putea fi… nepotrivită. Transformă ceea ce ai în ceva folositor. Te-ar putea ajuta. Adu-ți aminte ce credeai cândva!
-          Nu mai știu… răspund resemnat.
-          Hai, încearcă! Fiecare experință…
-          Fiecare experiență… Fiecare e câte o treaptă, câte o cărămidă!?
-          Vezi? Așa e, profită de ele! Acceptă-le și urmărește-ți binele. Ține minte că nu ai timp să te lupți cu mori de vânt, trebuie să-ți urmărești idealurile. Dar fii etic! Fii corect cu tine, în primul rând. Fii mai egoist, pentru că viața ta e despre tine. Viața ta e despre ritmul tău, frecvențele tale. Nu aștepta, nu lupta atât de mult cu adaptarea ta. Nu știu dacă e timp pentru asta.
-          Însă ești și tu subiectivă…
-          Categoric! Dar astea sunt ultimele mele cuvinte către tine, ții minte?
Tac. Când voi clipi, ea nu va mai fi aici. Voi rămâne doar cu chipul ei și cu vorbele sale răsunându-mi în minte, cu vocea sa și cu tonul cu care m-a obișnuit. Nu mă agăț, promit.

Clipesc, iar ea nu mai e aici. Nici fumul de țigară, nici parfumul ei, nici umbra ei. Mă dau jos de pe scaun, mă întorc cu spatele și pășesc. Și pășesc. Și pășesc. Am un gol în stomac și senzația stranie că parcă aș ști ce trebuie să fac.

*
Nu îmi place ca de fiecare dată, gândurile limpezi de care am nevoie vin doar când închid ochii și sunt pe cale să pășesc în lumea viselor. Care, nici măcar ea, nu mă mai prea poate salva. Vezi, am unele stări în care cred că am ceva de salvat. Alteori, este un alt drum… De fiecare dată altceva. De fiecare dată, altfel.
Dar astăzi închei un capitol. Impasul în care simt că mă aflu a început să doară. Persistența sa mă seacă de toate energiile, fie ele și negative. Nu mai există un echilibru de mult timp. Iar acum nu mai există nici principii de salvat. Nu mai există aproape nimic din mine și poate pot astfel să reconstruiesc. Să reconstruiesc fără a ține cont de incongruențe dintre lumi! Nu pot să aleg între lumi, e imposibil. Dacă nu mă crezi, încearcă să alegi tu între cei doi ochi pe care îi ai! Ambii parte din tine… Și când îmi aduc aminte că totul a plecat de altundeva și mi-a acaparat întregul Univers. Nu știu cum să încep sau de unde să încep. Și mi-e puțin teamă să nu fie ca de obicei. Am încercat în atât de multe moduri, crezând că pot găsi ceva, oricât de mic! Ceva de care să mă pot prinde, să mă trag și să mă redresez cumva. Am călătorit în ținuturi antice pentru a mă regăsi, am scris, am… Nu fac decât să mă pierd și mai mult și mai tare și mai profund. Parcă scriu și vorbesc despre toate astea de când mă știu.

Iar când golul din stomac dispare, rămâne doar furia față de toată neputința. Și din când în când, teama. Trage adânc în piept aer rece, lasă-l să te cuprindă și expiră-ți temerile și durerea.



16 ianuarie 2016

Norideiarnă

Ninge. Nu cu fulgi mari, nu…

Ana îmi spunea tot timpul să am răbdare cu mine, să mă liniștesc, căci voi reuși să mă regăsesc. Eu încercam să îi spun că trebuie, de fapt, să mă găsesc, că m-am împrăștiat ireversibil și trebuie să adun și să leg ceva nou.
Nu am apucat să fiu atât de sincer pe cât mi-aș fi dorit. Niciodată nu reușesc; de fiecare dată îmi imaginez un moment ideal, caut frecvențe exacte și sincronizări respectate cu strictețe. Sigur, acum nici măcar o fărâmă dintre toate acestea nu mai contează. Poate dacă aș fi fost câtuși de puțin mai hotărât… Mă gândesc doar că o clipă altfel ar fi putut face diferența. Tot timpul a existat în spate mai mult decât am arătat.
Sunt într-un Ocean, e întuneric și nu știu cum pot să iau acea gură de aer. Nu știu cum să ies la suprafață. Nu știu. Mă străduiesc întruna să-mi construiesc avânturi care să conteze, însă uite că niciodată nu au fost suficiente. Iar de curând s-a prăbușit și ultimul meu principiu. Era clar, era logic, era primul. Teama… Și nu îmi e rușine să recunosc că am impresia că Universul acesta ar muri în clipa în care eu aș fi cu adevărat bine. Mă sabotez pe nedrept, căci lucrurile nu sunt atât de fixe. Urăsc să existe martiri doar pentru că nu am fost îndeajuns de puternic. Dar îmi voi imagina ce ai fi răspuns. Mi-e teamă de unele sfârșituri - de cele mai multe dintre ele. Mi-e teamă să sfârșesc capitole; ca și atunci când citesc, îmi doresc să fi fost mai mult. Și mi-ar plăcea să știu că mă pot întoarce, că e în regulă dacă nu sunt pe drumul potrivit, că mă pot întoarce oricând și orice s-ar întâmpla, va fi bine.

Încep să simt frigul lui Ianuarie. Mă pătrunde… Astăzi, ca și în restul zilelor și în fiecare noapte, singurătatea-mi este tristă. Timpul devine tot mai nemilos; setea mea de aer devine dureroasă. Au existat războaie în Regatul meu și au existat războaie în afara sa. Și au existat secete, răscoale, fugiri ale copilului, aroganțe ale adultului, evadări ale Ducelui și au existat și munți care, după ceva timp, au dispărut. Acum toate s-au oprit, fără să îmi dau seama de ce, fără să-mi dau seama de nimic.
Nu există „problemă principală”, la fel cum nu există un adevăr absolut și lumea nu merge într-un singur sens. Iar problemele, de fapt, sunt doar situații.
Deciziile mele sunt și ele situații. Și nu e mai bine, căci mă simt ca și cum m-am adâncit în neputințele mele. Și asta vreau să sfârșesc. Un munte de „dar” și de „poate” e uriaș comparativ cu Everestul. Și asta vreau să sfârșesc.


*
       Nu îmi place să fac asta. Nu vreau să fac asta... Cu cât îmi dau voie să conștientizez mai mult, cu atât și durerea... știi. Noriideiarnă sunt doar despre mine, promit. Îi culeg, îi voi îndesa undeva și gata. Căci iarna e frumoasă, la fel și norii săi.
Ana Nordevară, îți mulțumesc mult pentru tot!