28 ianuarie 2016

Cândva, am trăit pentru totdeauna!

                Are privirea tulburată. A aflat adevărul! Sau doar l-a conștientizat acum. Abia acum. Și-a dat seama cât de mult s-a înșelat în privința sa și a lumii – a lui, a lor; câtă neglijență… Teama îl cuprinde încet, încet. Pornește din vârful degetelor și avansează cu fiecare bătaie a inimii făcute ghem. Teama îl cuprinde încet, încet. O simte în aerul pe care îl inspiră, o simte în vântul ce-i atinge pielea aspră, o simte în frig, îi simte gustul, îi simte mirosul… Simte teama pe buze. Simte teama lângă el. Conștientizează tot. Conștientizează inclusiv panica. Intră într-un cerc atât de  vicios, căci teama și panica se alimentează reciproc.
                Ar vrea să explice tot. Însă știe sigur că dacă ar arăta lumii ceea ce se află în Cutia Pandorei, totul s-ar sfârși în două clipe. În prima clipă ne-am sfârși noi toți, apoi restul. Nici nu ar mai conta dacă nu l-ar crede nimeni. Orice dorință pe care o avem se reduce la egoism, la fel este și cu teama. Așa că de ce ar conta cea de-a doua clipă? Dar mai mult, ce face să conteze prima clipă?
               
                Cândva, pe cer erau constelații. Cândva, își dorea să fugă către ținturi, munți, oceane, planete sau castele. Și tot cândva, a acceptat că iluziile rămân iluzii, visele vise, pacea în trecut. A acceptat, prostul… Ar trebui să-i fie rușine de concluziile luate; tocmai el! Acum își dorește doar să fugă de tot ceea ce are.
Îi va rămâne doar muzica.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu