23 aprilie 2013

Aprilie & Cerul Negru


De fapt, nu e chiar atât de complicată povestea. E vorba de percepție. Vorba de moment, de stil, de nivelul de pesimism, doza de egoism sau nihilism, lipsa imaginaței, intrigă, pasiune, răbdare. Un infinit de variabile. Nici universul nu-și permite să le testeze, el e modest. Apoi, nesimțitul ăla de timp... cu mine niciodată nu s-a înțeles bine și îmi impune constant condiții. Îmi zic în continuare că trebuie să îl iau ca atare; adevărul este că mi-a fost mai bine când nu m-am certat cu el. O singură palmă e suficientă într-o viață.

Și acum sunt atât de furios pe încăpățânarea mea! Nu vreau să mai schimb lumea și nici nu mai vreau să fiu așa. Vreau să fiu rece, să fiu departe, să fiu în Siberia, așa cum îmi doresc uneori. Vreau să fiu indiferent! ...căci, din când în când - regat, univers, lume reală, ce-o fi - mă simt ca un evadat, mereu urmărit și ajung să fiu paranoic. Sunt urmărit și... oh, vreau să stau ascuns. În ceață, în fum, sub pământ, în nori, deasupra lor. Pe munte, într-o cabană din munții din nord, înconjurată de cristale de gheață. Că am rămas cu asta. Și mai rămân cu momente... Știi, din armistițiul pe care l-am avut cu timpul, am învățat impactul pe care îl au toate attosecundele care vin când le este vremea. Despre alea, puține. Sunt attosecunde cu ceva nimb indigo, probabil. Crezi că timpul nu are altceva de făcut decât să-mi dea mie câte o palmă și să mă trântească pe jos? Așa am zis și eu prima dată. Și a doua oară. Apoi a urmat momentul ăla în care m-am decis că o singură palmă e suficientă într-o viață. Prea târziu. Dar rămân cu clipele respective! Eu rămân cu ele și zâmbesc atât de larg când îmi revin prin minte! Le am, ce mai contează ce mi-a fost urât? Că mi-a fost urât, când mi-a fost urât, cât mi-a fost urât. Și greșelile... Nu vreau să mai aud cât este de complicat sau simplu și nici despre responsabilitate. Eu nu am nicio responsabilitate, în afară de mine. Am purtat de multe ori lumea pe umerii mei, e gata. Spune-mi cât sunt de narcisist sau egoist sau nesimțit că aleg să păstrez doar ce m-a făcut să mă simt într-un anume fel. Eu ...am clipele! Știi pentru ce sunt bune? Sunt convins că atunci când voi muri - înainte, vor trece toate prin fața ochilor. Le-aș vrea și prin piept. Ori una, ori alta, ori amândouă. Măcar atât. Dar vor fi atât de multe încât va trece o eternitate până voi muri! Va fi intens, asta e ideea. Zău.
La naiba cu mine și cu modul meu cu care îmi sau îți amestec și amețesc gândurile și acțiunile și tot! La naiba și cu toate călătoriile mele... La naiba cu tot ce este abstract. La naiba cu războaiele și cu pacea și timpul, amânări... Cui îi pasă dacă greșesc? Ce mai poți face tu, universule? Te-am provocat cândva. Demonstrează-mi că poți mai mult! Iar când ai de gând să îmi aduci războaiele, adu-mi și apocalipsa. Măcar.

15 aprilie 2013

Razboiul de 100 de ani

E vin, e muzică; muzică frumoasă. Ș-un vin sec. Și gândurile mele atât de haotice - să le adun! ...căci și în noaptea asta văd lucrurile atât diferit! Atât de radical,  de viață și de moarte! Nu e prima dată când mi se întâmpla asta, din păcate. Aș fi vrut să fie. Aș fi vrut să fie prima dată când scriu despre schimbări, despre „mâine va fi altfel” sau cum s-au terminat perioadele de „Mihai oscilând”, cum m-am acceptat, cum totul este în regulă cu mine și e în regulă și în jurul meu. Cum totul e perfect! Of, nu e niciodată perfect. Dar prefer să nu îmi omor niciodată încăpățânarea de a crede că va exista un moment în care voi radia în interior mai mult decât a strălucit vreodată soarele.

În noaptea asta e vorba despre războaie. Le iau ca atare, căci așa sunt, dur și sincer, războaie. Chiar mă gândeam că aș putea scrie o carte și despre asta. Oh, dar nu mai am răbdare... Răbdare, răbdare, răbdare – ce calitate! Poate universul meu se îndură să facă rost de așa ceva curând. Utilă calitate, îi tot zic.
Și încep să mă gândesc, să metaforizez: războaiele mele mai serioase au fost „reci”. Au durat mult și chiar așa au fost: reci! ...cu acea tensiune specifică, copleșitoare... Apoi, au mai existat „blitzkrieg-uri”. Multe, multe. 
Ce va urma acum, habar nu am! Dar simt atât de bine cum ceva se apropie. Război, revoltă, ceva. Și știu că  se vor schimba atât de multe lucruri! Inerent senzației în sine... Sunt atât de multe scântei și, uitându-mă în jur, mi-e imposibil să găsesc ceva care să nu explodeze sau măcar să nu poată lua foc. Tot ce vreau să fac este să amân totul cât mai mult posibil. Căci, orice fel de război va fi... nu îndrăznesc nici măcar să presupun ce va urma! Cumva, vreau ca totul să fie global, să fie atât de intens și imens totul, să zguduie cât mai mult posibil, să distrugă stâlpi, caracter, dorințe, idei. Tot timpul am crezut că dacă iau totul de la zero, va ieși mai bine.  Hmm, nu ar fi corect să spun un „Mihai nou”, dar... ceva de genul. Iar eu, eu mă pregătesc cumva. Sau așa vreau să fac. În timp ce simt cum rezistența proiectului 667 cedează încet, încerc să profit de pace. Adun resurse, să pot supraviețui cumva. Îmi voi lua zalele pe mine, apoi voi căuta sabia. Trebuie să existe o sabie puternică în tot proiectul 667. E războiul universului meu. Eu cu el, el cu mine; plus tot ce e în jur. Pe de altă parte, nu cred că este tocmai înțelept să caut sabia în proiect. În univers, adică. Ci în afara sa, mă gândesc că tot ce e imprevizibil, necunoscut, lovește mai puternic.

Și cum se face că în toată desincronizarea care mă înconjoară și mă leagă de tot ce consider necesar și esențial, există un gri și picuri de ploaie care mă fac să mă simt atât de... plin!? Atât de eu! Iar dacă privesc în trecut – căci, nu-i așa, trebuie să înțelegi trecutul ca să poți răzbate în viitor!? – tot ce pot să concretizez sunt zile, luni, ani ce aparțin trecutului meu, fie că este vorba despre planeta albastră sau regat. Toate detaliile sunt atât de clare, fiindcă sunt momente ce rezonează! Nici nu încerc să dezvolt sau să-mi explic; dacă aș începe să scriu despre asta, s-ar zice mai apoi că scriu romane dedicate istoriei și, evident, nu mă pot dezlipi de trecut. Amuzant!
Recunosc că un alt motiv pentru care amân războiul e o plăcere ciudată față de întreaga stare. Cu toate că m-am săturat să fiu înconjurat de ipocrizie, invidie, posesivitate urâtă, încăpățânări inutile, mi-e cumva teamă de ce ar putea să fie după. Nu zic și nici nu cred că va fi ultima luptă, dar nu pot să nu-i observ grandoarea; dacă dincolo vor exista toate acele „chestii” oribile de care mă feresc? E împotriva firii mele să gândesc așa, știu, dar… În discuțiile dintre Mihai și Mihai, la rece, cunosc prea bine deciziile. Lipsa concordanței este nesimțită, iar cândva, asta va trebui să stea altfel. Poate chiar opus.

Amân totul și pentru că griul dispare uneori, precum vinul, muzica, ploaia, energia, eu, tu. ...e mult prea plin de variabile și condiții. De oameni urâți care impun condiții. Și decizii ale inocenților ce sunt nevoiți să-și aleagă calea cumva pe ocolite, tocmai din cauza acelor oribili. Plin de variabile ce pentru mine totuși sunt atât de importante! Imaginația mea bogată dă rateuri când încearcă să vadă un univers de-al meu fără războaie sau tsunami-uri. Sau Mihai zburând, plutind, cântând, visând. Ind, înd. I-auzi: sunt darnici toți tâlharii în false jurăminte. Cum ar fi Mihai direct, lipsit de metafore, entuziasm, optimism și pesimism, narcisism amator, copilăresc? Dar Mihai fără să iubească, fără să cedeze și să se întoarcă să lupte? Mihai fără să iubească...
Credeam cândva că de multe ori universul rezervă scenarii care sunt incredibil de imprevizibile! Credeam. Și, ce zici, punem de un pariu? Adică, de un alt pariu? Sau începi și tu, împreună cu mine, să tremurăm cu tot cu pământul de sub picioare când vine vorba de presupus? Păi... Zău că și eu m-am săturat ca totul să fie atât de previzibil! Universul nu mă mai lasă să nu am dreptate.

Nu-mi lua în seamă aroganța. Codul meu binar se comportă haotic uneori și dau vina pe vin. La urma urmei, cine ar fi crezut că până și într-o zonă de confort poate exista o gaură neagră?
Război... cât de multe metafore, simboluri!

08 aprilie 2013

XX: -1, Sincope


Există mici sincope. Bine, e adevărat că uneori sunt gigantice, dar eu prefer să cred că toate sunt mici. Vezi? Astăzi sunt optimist. La mine am observat combinații ciudate - optimism și tristețe frumoasă. ...căci uneori uit de paradoxurile mele. Revenind, îmi displac sincopele, sunt fiziologice și rupte de realitate, dar sunt sincope ale sistemului meu, sunt sincope ale drumului meu și din când în când, datorită lor, mă simt ca și cum m-aș învârti foarte, foarte mult și aș face mișcări bruște - cred că amețit sau debusolat îi zice. Dar teribil de debusolat!

Prefer să închid ochii. Mă voi teleporta... Nu îmi doresc să am un drum și nu îmi doresc nici să ajung să trăiesc plin de concluzii umane. Când voi deschide ochii voi vedea marea - undeva de pe o insulă. Dar nu insula pe care o știam cândva, nu! Ci o insulă de pe planetă. Voi fi acolo. Nu-mi cere să explic, nici eu nu știu cum stau treburile cu lumile. Pot să-ți vorbesc, însă, despre... - încerc să găsesc un cuvânt cât mai potrivit și cumpătat - apropiere. Despre atașament. Deschid ochii și stau pe nisip, uitându-mi în larg. Și e aerul minunat de care mi-e dor... Atât de dor! Vreau să plutesc. Și mă duc să plutesc.

Dar până voi deschide ochii... Până voi deschide ochii se vor întâmpla câte-n lună și-n stele și galaxii. Ce faci, Everestule?

07 aprilie 2013

Reality Dream VII - Oblivion

Planeta... Planeta, draga ea planetă! Oare despre ce e visul ăsta lipsit de orice fel de sincronizare? Căci, în fond, muzica reprezintă singurul adevăr. Dar e mai mult decât atât. E mai presus de orice sentiment - le cuprinde pe toate: cuprinde iubirea, cuprinde ura, cuprinde furia, și tot așa. Mă cuprinde și pe mine. Devine în sine un scop. Muzica este un scop... Îmi place cum sună! Și, deși ușor temător față de univers, aș îndrăzni să spun că muzica este mai scop decât el. Egoistul zice să scriu că muzica este a lui. Nimic mai adevărat!

Planeta... Draga ea planetă! De când nu am mai vorbit despre ea! Dar am simțit-o gata să mă prindă de fiecare dată când am fost pe punctul de a cădea. Ce o să fie curând? Prea curând! ...adoptăm atitudini ciudate, care nu ne stau în fire. Ne prefacem că nu ne cunoaștem, când ajungem să ne căutăm disperați din priviri, fiecare în hăul său. Astăzi ești tu, ieri sunt eu, mâine am fost amândoi. Și ne împărțim lupte dubioase pe ringuri dubioase. Eu sar, tu sari. Muzică... Muzică și mă face să mă gândesc mult. Cândva am împărțit luminițe. În subsol și etaj de planetă și indiferent de locul prin care luminițele au umblat, poate că în final găsim mult prea multă dreptate. Niciodată la noi! Nu îți devine totul gri astfel? Căci pe ring încă stă teama aia ciudată. Teamă atât de impunătoare, cu personalitate puternică! Și încă ceva: începe să mă descumpănească necunoscutul - nu mai e cum obișnuia să fie. Ajung să uit când am fost ultima dată entuziasmat de... Heh, e sumbru acum.

Draga ea planetă! Uite că... Uite că mă ține bine! Indiferent de orice urmă de actorie proastă. Oh, și mai ales indiferent de mine! E cel mai complicat - acest „mine”! Indiferent de încercările mele zadarnice de a mă simți vinovat, de tonele de momente în care mă pierd, de... Indiferent. Indiferent de natura mea, de natura mesajului meu. Nu uita să mă judeci!

Muzică! 

06 aprilie 2013

Reality Dream VI


- Of, ești atât de aiurit!
- Știu! îî zic. Dar nu pot face nimic. Așa mă simt, așa sunt... Așa sunt, nu?
Tace. Habar nu am ce presupune asta. Tace des, oricum. Și mă privește cu ochii ei... clar, mă studiază din nou. Uneori mi-e teamă că nu mă cunoaște deloc! Dar, pe cine păcălesc? Nici eu nu mă cunosc atât de bine cât mă cunoaște ea. Și atunci de ce sunt orgolios când îmi răspunde, arogant, ce-i drept, dar adevărat? Doare adevărul, așa-i? Și mai tare doare când încerc să iau toată situația în propriile mâini, să-i demonstrez că am dreptate. Dar mă înșel teribil de mult... Într-adevăr, sunt aiurit. Tot timpul. Dar nu doar aiurit. Sunt fraier. Sunt foarte fraier. Sunt foarte fraier crezând că sunt un supererou. Că sunt superMihai. Nu e timpul de superMihai. Zău! Ar fi fost timpul să fiu obiectiv, să las... să las orice slăbiciune la o parte.
- Poate nu sunt făcut pentru asta! spun. Poate că sunt slab... Poate că există motive pentru care se întâmplă ce mi se întâmplă.
- Iubești, Mihai?
- Sincer?
- Da, copile, sincer...
- Iubesc.
- Și atunci?
Evit puțin să îi răspund. Nu rezist și zic:
- Nu am curaj. Acum chiar nu mai am. Ce diferență ar face?
Se uită la mine mirată. Își ridică o sprânceană și pare amuzată:
- Ce diferență ar face? Pff, Mihai... Dacă ai fi lăsat prostiile la o parte... Hai să o dăm cinstit! Te simți cumva vinovat pentru... Pentru orice? Dar răspunde-mi sincer!
Nu vreau să îî răspund. Orgoliul meu e incredibil de atacat. Dacă mă simt vinovat? I-aș zice că da. I-aș zice că da, pentru că nu m-ar mai judeca. Dar m-aș minți pe mine... Aici, eu nu mă simt deloc vinovat. Și i-aș spune și asta, însă apoi mi-ar cere să fiu obiectiv față de întreaga situație. Și îi știu concluzia. Mi-ar demonstra pe față că mă mint, că sunt jalnic, că trișez, că orice. Că nu sunt corect. Mi-ar da atât de multe exemple încât noaptea asta nu ar fi suficientă. Iar când aș dormi aș visa despre tot ce s-a întâmplat și aș începe să mă gândesc constant la tot ce zice. Tot ce zice și... și are dreptate! Ascund tot ce vine din interior, așa.

*
...undeva în mintea mea suntem departe. E mare. Iar totul albastru. Singurul lucru care e în mintea noastră e muzica. Cumva subtil, căci se aud clar de tot pescărușii. Inclusiv valurile... E mare. E mare pentru tine, pentru mine. E mare pentru orgoliul meu. E mare pentru muzica mea, e mare pentru ea, e mare pentru realitatea mea din vis. E mare pentru visul meu.