proiectul 667

De fapt, nu e chiar at ât de complicată povestea. E vorba de percepție. Vorba de moment, de stil, de nivelul de pesimism, doza de egoism sau nihilism, lipsa imaginaței, intrigă, pasiune, răbdare. Un infinit de variabile. Nici universul nu-și permite să le testeze, el e modest. Apoi, nesimțitul ăla de timp... cu mine niciodată nu s-a înțeles bine și îmi impune constant condiții. Îmi zic în continuare că trebuie să îl iau ca atare; adevărul este că mi-a fost mai bine când nu m-am certat cu el. O singură palmă e suficientă într-o viață. Și acum sunt atât de furios pe încăpățânarea mea! Nu vreau să mai schimb lumea și nici nu mai vreau să fiu așa. Vreau să fiu rece, să fiu departe , să fiu în Siberia, așa cum îmi doresc uneori. Vreau să fiu indiferent! ...căci, din când în când - regat, univers, lume reală, ce-o fi - mă simt ca un evadat, mereu urmărit și ajung să fiu paranoic. Sunt urmărit și... oh, vreau să stau ascuns. În ceață, în fum, sub pământ, în nori, deasupra lor. Pe munte,

E vin, e muzică; muzică frumoasă. Ș-un vin sec. Și gândurile mele atât de haotice - să le adun! ...căci și în noaptea asta văd lucrurile atât diferit! Atât de radical,  de viață și de moarte! Nu e prima dată când mi se întâmpla asta, din păcate. Aș fi vrut să fie. Aș fi vrut să fie prima dată când scriu despre schimbări, despre „ mâine va fi altfel”  sau cum s-au terminat perioadele de „Mihai oscilând”, cum m-am acceptat, cum totul este în regulă cu mine și e în regulă și în jurul meu. Cum totul e perfect! Of, nu e niciodată perfect. Dar prefer să nu îmi omor niciodată încăpățânarea de a crede că va exista un moment în care voi radia în interior mai mult decât a strălucit vreodată soarele. În noaptea asta e vorba despre războaie. Le iau ca atare, căci așa sunt, dur și sincer, războaie. Chiar mă gândeam că aș putea scrie o carte și despre asta. Oh, dar nu mai am răbdare... Răbdare, răbdare, răbdare – ce calitate! Poate universul meu se îndură să facă rost de așa ceva curând. Uti

Există mici sincope. Bine, e adevărat că uneori sunt gigantice, dar eu prefer să cred că toate sunt mici. Vezi? Astăzi sunt optimist. La mine am observat combinații ciudate - optimism și tristețe frumoasă. ...căci uneori uit de paradoxurile mele. Revenind, îmi displac sincopele, sunt fiziologice și rupte de realitate, dar sunt sincope ale sistemului meu, sunt sincope ale drumului meu și din când în când, datorită lor, mă simt ca și cum m-aș învârti foarte, foarte mult și aș face mișcări bruște - cred că amețit sau debusolat îi zice. Dar teribil de debusolat! Prefer să închid ochii. Mă voi teleporta... Nu îmi doresc să am un drum și nu îmi doresc nici să ajung să trăiesc plin de concluzii umane. Când voi deschide ochii voi vedea marea - undeva de pe o insulă. Dar nu insula pe care o știam cândva, nu! Ci o insulă de pe planetă. Voi fi acolo. Nu-mi cere să explic, nici eu nu știu cum stau treburile cu lumile. Pot să-ți vorbesc, însă, despre... - încerc să găsesc un cuvânt cât mai po

Planeta... Planeta, draga ea planetă! Oare despre ce e visul ăsta lipsit de orice fel de sincronizare? Căci, în fond, muzica reprezintă singurul adevăr . Dar e mai mult decât atât. E mai presus de orice sentiment - le cuprinde pe toate: cuprinde iubirea, cuprinde ura, cuprinde furia, și tot așa. Mă cuprinde și pe mine. Devine în sine un scop. Muzica este un scop... Îmi place cum sună! Și, deși ușor temător față de univers, aș îndrăzni să spun că muzica este mai scop decât el. Egoistul zice să scriu că muzica este a lui. Nimic mai adevărat! Planeta... Draga ea planetă! De când nu am mai vorbit despre ea! Dar am simțit-o gata să mă prindă de fiecare dată când am fost pe punctul de a cădea. Ce o să fie curând? Prea curând! ...adoptăm atitudini ciudate, care nu ne stau în fire. Ne prefacem că nu ne cunoaștem, când ajungem să ne căutăm disperați din priviri, fiecare în hăul său. Astăzi ești tu, ieri sunt eu, mâine am fost amândoi. Și ne împărțim lupte dubioase pe ringuri dubioase. Eu sar,

- Of, ești atât de aiurit! - Știu! îî zic. Dar nu pot face nimic. Așa mă simt, așa sunt... Așa sunt, nu? Tace. Habar nu am ce presupune asta. Tace des, oricum. Și mă privește cu ochii ei... clar, mă studiază din nou. Uneori mi-e teamă că nu mă cunoaște deloc! Dar, pe cine păcălesc? Nici eu nu mă cunosc atât de bine cât mă cunoaște ea. Și atunci de ce sunt orgolios când îmi răspunde, arogant, ce-i drept, dar adevărat? Doare adevărul, așa-i? Și mai tare doare când încerc să iau toată situația în propriile mâini, să-i demonstrez că am dreptate. Dar mă înșel teribil de mult... Într-adevăr, sunt aiurit. Tot timpul. Dar nu doar aiurit. Sunt fraier. Sunt foarte fraier. Sunt foarte fraier crezând că sunt un supererou. Că sunt superMihai. Nu e timpul de superMihai. Zău! Ar fi fost timpul să fiu obiectiv, să las... să las orice slăbiciune la o parte. - Poate nu sunt făcut pentru asta! spun. Poate că sunt slab... Poate că există motive pentru care se întâmplă ce mi se întâmplă. - Iubeșt