29 septembrie 2017

Primul mic pas

        Privesc mai atent și observ că nimic nu a dispărut. Ba din contră, Universul e... atât de plin! Și vorbesc despre lucruri pe care le simt. Am fost plecat și până în ultima attosecundă am crezut că am pierdut totul, că planetele s-au șters iar Regatul a fost înlocuit de un imens deșert. Însă, acest întreg infinit este mai frumos decât orice amintire pe care o aveam. Nu trăiesc prin prisma trecutului meu, căci prezentul este alcătuit din ceea ce a existat vreodată și... prezentul e prezent, e aici și acum. Și așa sunt și eu. De ce m-am temut atâta? De luptele pe care le-am dus? Ce copil, ce vremuri... Într-adevăr, luptele adevărate sunt cele din interior. Și câte vor mai fi... Dar nu suntem noi aici pentru a trăi?
       
        E timpul să mă întorc acasă.



25 iunie 2017

Prolog pentru prima biografie (sau mai simplu, ”Leap of Faith”)

                Voi închide imediat ochii și nu voi mai fugi. Mă voi opri pur și simplu. Fără să am un adăpost, fără să existe un pocnit din degete care să mă trezească în patul de acasă, unde sunt în siguranță. Fără să am vreo certitudine – căci da, da… să nu am una mă sperie. Vezi? Ai spune că mint, căci îmi plac surprizele. Chiar îmi plac. Simt că aș putea trăi doar pentru imprevizibilitate! Și cu toate astea, îmi calculez (aproape) fiecare respirație. Să revenim. În clipa imediat următoare mă voi lăsa pe spate – îmi dau drumul fără să am habar de consecințe, dar ele vor exista. Poate voi fi prins, poate mă va durea, poate voi înceta să exist. Dar dacă m-a învățat ceva Cronos, este că le vom afla pe toate la timpul potrivit – nici mai devreme și nici mai târziu. Clișeic, ok, dar…

    Tic. Tac. Tic. Tac.
                Știu că ne înconjurăm de începuturi și de sfârșituri. Atât de multe încât acaparează clipa de acum. Atât de multe începuturi, atât de multe sfârșituri, atât de puțin prezent. Atât de multe, și cu toate astea, simțim doar cum ne convine. În definitiv, doar noi alegem ceea ce contează – știi, deseori îmi doresc să pot ține cont de toate variabilele, căci da, cred că le iau pe toate în considerare și sunt copleșitor de multe! – dar parcă nu vreau să conștientizez că nu e vorba doar despre mine aici și... Sunt câteva lupte de convingere cu mine pe care încă nu le-am finalizat, așa este.

                Nu pot da timpul înapoi. Instinctul îmi spune că trebuie să merg înainte cu calea pe care am ales-o (chiar și dacă cred parțial în ea și am ales-o într-un mod ușor impulsiv). Și voi scrie despre asta, căci e mult. Poate că data viitoare totul va avea mai mult sens.



02 mai 2017

Dimineața unei nopți prea lungi

                A fost un moment într-un trecut parcă îndepărtat în care am renunțat la „de ce?”. Motivația o am atât de bine întipărită în minte – în încercarea de a mă concentra pe ceea ce mi se întâmplă acum și de a scăpa de căutarea unor idei aparent irelevante. Nu numai că nu a funcționat, dar în acel moment mi-am ucis curiozitatea, imaginația și parcă și o parte din nucleul Universului meu. Treptat, m-am dezgolit și de principii, în încercarea de a le reclădi complet, să fie puternice de la un capăt până la celălalt.

                Trebuie să îmi găsesc sensurile. Îmi pare că devine tot mai greu să fac asta, căci energia de care am nevoie se află în partea nepotrivită a acestei galaxii. Să ajung acolo sau să îmi creez energia aici, unde mă aflu acum... Pe deoparte, tot timpul mi-a plăcut să călătoresc, doar că am făcut asta de atât de multe ori, încât simt deseori că farmecul a pălit, iar destinațiile au devenit neinteresante; dar ar fi o călătorie nouă, știu, una în care aș fi alături de mine și aș avea tot timpul să descopăr acele mistere ale Universului pe care cred că le pot așeza la baza lui. Pe de altă parte, am tot mai mult senzația că ceea ce îmi doresc eu este ceva utopic; călătoriile devin anoste, cu limite împinse de fiecare dată și care nu duc nicăieri cu adevărat...
                Îmi este teamă că nu voi mai ști a-mi opri toate încercările de a păși în locuri care îmi mai provocau repulsie sau teamă în acel trecut în care mai exista un „de ce?”.

                Îmi doresc un moment zero, să pocnesc din degete și să știu că totul s-a șters, că am luat-o de la capăt și toată istoria e ștearsă... Să rămân doar eu, acel Mihai pe care l-am dorit de la bun început. Știu însă că privesc toată nevoia asta greșit: istoria, oricât de dureroasă ar fi ea, e istorie și poate fi unul dintre acele mistere pe care doresc să le descopăr. Poate...



11 ianuarie 2017

Scafandrul fără cască

Mintea mi-e plină de imagini și povești, chiar dacă tace (acum).

*
Mă uit către tine, apoi închid ochii și cum îi deschid, marea se desfășoară în fața noastră. Stăm în fund pe nisip și din când în când, valurile ne udă picioarele desculțe. Fii fără grijă, locul acesta e doar al nostru. Aşază-te pe spate, trage aer adânc în piept, privește cerul fără nori și lasă clipele să te cuprindă, alături de aer, de miros, de sunetele valurilor și de infinitatea cerului. Memorează… Imediat cum expiri și clipești, vei simți că sunetul valurilor se amplifică, iar cerul nu va mai fi fără nori. Te ridici în picioare și vântul îți va răvăși părul tot mai tare. Apoi, de la primele picături de ploaie până când devii leoarcă vor trece, din nou, doar câteva momente. Fii fără grijă… Să nu cumva să ai tentația să te adăpostești! Doar memorează... 
Uite, așa-i natura și așa funcționează ea. Imprevizibilitatea o face tare frumoasă.
               
*
Indiferent de câte attosecunde sau ani lumină distanță avem între noi, suntem aici.

*
Cu un pahar de vin roșu în mână, în atmosfera mea cu jazz, dar fără un casetofon rusesc și departe de barul orașului meu gri… Așa am vrut să scriu despre „ultima perioadă”. Îmi doresc să scriu despre asta tot mai des, în special în ultimul an și jumătate. Căci a fost intens totul și s-au întâmplat multe. Atât de multe… Aș glumi și aș zice „cât o viață de om”.  Dar ar fi o glumă proastă. Nu a fost doar una, ci patru… Patru vieți pe care nu le conștientizez. Patru vieți plecate, vieți ce, poate, m-au bulversat și m-au împins în colțuri nebănuite. Și m-au lăsat acolo. Cu siguranță m-au și învățat ceva, chiar dacă nu am deslușit încă totul. Ce mi-e tare clar e că am cunoscut iluziile unor limite pe care credeam că le stăpânesc. Știai cât de fragili suntem? Și cât de fragil este tot ceea ce ne înconjoară? Înghit în sec și îmi dau seama cât de copleșit sunt de lipsa unui control… În fine. Cred că până la urmă va exista un singur moment când voi fi pregătit să învăț ceva cu adevărat și despre moarte. Dar probabil că încă nu e momentul să trag linii complexe și să scriu despre ele. În toată perioada asta mi-am depășit așteptări, am riscat, am trecut linii, am încercat limite și uneori a funcționat, alteori… nu, și am greșit. Dar, oricum ar fi, astăzi aleg să fiu optimist și cred că cel mai mult contează că încă suntem aici. Și tu și eu și ceilalți. Dar mai ales noi.