02 mai 2017

Dimineața unei nopți prea lungi

                A fost un moment într-un trecut parcă îndepărtat în care am renunțat la „de ce?”. Motivația o am atât de bine întipărită în minte – în încercarea de a mă concentra pe ceea ce mi se întâmplă acum și de a scăpa de căutarea unor idei aparent irelevante. Nu numai că nu a funcționat, dar în acel moment mi-am ucis curiozitatea, imaginația și parcă și o parte din nucleul Universului meu. Treptat, m-am dezgolit și de principii, în încercarea de a le reclădi complet, să fie puternice de la un capăt până la celălalt.

                Trebuie să îmi găsesc sensurile. Îmi pare că devine tot mai greu să fac asta, căci energia de care am nevoie se află în partea nepotrivită a acestei galaxii. Să ajung acolo sau să îmi creez energia aici, unde mă aflu acum... Pe deoparte, tot timpul mi-a plăcut să călătoresc, doar că am făcut asta de atât de multe ori, încât simt deseori că farmecul a pălit, iar destinațiile au devenit neinteresante; dar ar fi o călătorie nouă, știu, una în care aș fi alături de mine și aș avea tot timpul să descopăr acele mistere ale Universului pe care cred că le pot așeza la baza lui. Pe de altă parte, am tot mai mult senzația că ceea ce îmi doresc eu este ceva utopic; călătoriile devin anoste, cu limite împinse de fiecare dată și care nu duc nicăieri cu adevărat...
                Îmi este teamă că nu voi mai ști a-mi opri toate încercările de a păși în locuri care îmi mai provocau repulsie sau teamă în acel trecut în care mai exista un „de ce?”.

                Îmi doresc un moment zero, să pocnesc din degete și să știu că totul s-a șters, că am luat-o de la capăt și toată istoria e ștearsă... Să rămân doar eu, acel Mihai pe care l-am dorit de la bun început. Știu însă că privesc toată nevoia asta greșit: istoria, oricât de dureroasă ar fi ea, e istorie și poate fi unul dintre acele mistere pe care doresc să le descopăr. Poate...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu