11 ianuarie 2017

Scafandrul fără cască

Mintea mi-e plină de imagini și povești, chiar dacă tace (acum).

*
Mă uit către tine, apoi închid ochii și cum îi deschid, marea se desfășoară în fața noastră. Stăm în fund pe nisip și din când în când, valurile ne udă picioarele desculțe. Fii fără grijă, locul acesta e doar al nostru. Aşază-te pe spate, trage aer adânc în piept, privește cerul fără nori și lasă clipele să te cuprindă, alături de aer, de miros, de sunetele valurilor și de infinitatea cerului. Memorează… Imediat cum expiri și clipești, vei simți că sunetul valurilor se amplifică, iar cerul nu va mai fi fără nori. Te ridici în picioare și vântul îți va răvăși părul tot mai tare. Apoi, de la primele picături de ploaie până când devii leoarcă vor trece, din nou, doar câteva momente. Fii fără grijă… Să nu cumva să ai tentația să te adăpostești! Doar memorează... 
Uite, așa-i natura și așa funcționează ea. Imprevizibilitatea o face tare frumoasă.
               
*
Indiferent de câte attosecunde sau ani lumină distanță avem între noi, suntem aici.

*
Cu un pahar de vin roșu în mână, în atmosfera mea cu jazz, dar fără un casetofon rusesc și departe de barul orașului meu gri… Așa am vrut să scriu despre „ultima perioadă”. Îmi doresc să scriu despre asta tot mai des, în special în ultimul an și jumătate. Căci a fost intens totul și s-au întâmplat multe. Atât de multe… Aș glumi și aș zice „cât o viață de om”.  Dar ar fi o glumă proastă. Nu a fost doar una, ci patru… Patru vieți pe care nu le conștientizez. Patru vieți plecate, vieți ce, poate, m-au bulversat și m-au împins în colțuri nebănuite. Și m-au lăsat acolo. Cu siguranță m-au și învățat ceva, chiar dacă nu am deslușit încă totul. Ce mi-e tare clar e că am cunoscut iluziile unor limite pe care credeam că le stăpânesc. Știai cât de fragili suntem? Și cât de fragil este tot ceea ce ne înconjoară? Înghit în sec și îmi dau seama cât de copleșit sunt de lipsa unui control… În fine. Cred că până la urmă va exista un singur moment când voi fi pregătit să învăț ceva cu adevărat și despre moarte. Dar probabil că încă nu e momentul să trag linii complexe și să scriu despre ele. În toată perioada asta mi-am depășit așteptări, am riscat, am trecut linii, am încercat limite și uneori a funcționat, alteori… nu, și am greșit. Dar, oricum ar fi, astăzi aleg să fiu optimist și cred că cel mai mult contează că încă suntem aici. Și tu și eu și ceilalți. Dar mai ales noi.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu