Povestea Refugiului (din Mijlocul Iernii)

sau LOCUL UITAT MAI MULT DE MINE DECÂT DE LUME

Parcă orice aș face, dau voie timpului să treacă și de fiecare dată când îmi promit să mă întorc acasă mai repede, ajung tot după apusul soarelui. Iar acum, de când cu iarna, e și mai dificil. Culmea, frigul ar trebui să mă motiveze în plus, așa-i? Nu se întâmplă...

Măcar cerul e senin, nu a mai nins de două zile. Cum privesc în sus, mă decid să mai stau puțin afară. Chiar că nu am mai văzut stelele așa de ceva vreme. Mă îndrept spre bușteanul din fața casei, apoi mă așez, înjurând printre dinți imediat ce mi-am simțit pantalonii reci atingându-se de piele. A trecut repede senzația, iar acum privesc iarăși înspre cer. Ce lume mare... Nu cred că mi-ar ajunge două vieți să număr toate stelele. Ce infinitate... Norocul nostru este că nu avem posibilitatea să fugim către ele. Cine s-ar putea decide încotro?

Frigul îmi aduce mintea înapoi. Mă dezmeticesc repede și fug către casă, până ca înghețul să ajungă să mă țină locului.

Intru înăuntru și nici nu fac doi pași, că și întâlnesc privirea celui cu care împart cabana de atâția ani. Stăm nemișcați, mă simt puțin mustrat... ei bine, recunosc că și lui îi promit că mă întorc mai repede aproape în fiecare zi. Evident că tot el a cedat primul, țâșnește către mine, iar eu sunt rapid, apuc să mă aplec și să îl prind în brațe chiar cum sare înspre mine. Îl îmbrățișez strâns și îi iau capul în mâini, smotocindu-l ușor.  Sirius e singura ființă care mi-a fost aproape de când sunt aici și totodată cel mai frumos câine pe care l-am văzut vreodată. Sincer. L-am găsit în fața ușii în a doua zi după ce m-am mutat în acest loc. Era începutul primăverii; profitasem de oferta unui bătrân din oraș ce nu mai voia să aibă de-a face cu asemenea singurătate și prefera să-și trăiască ultimele zile în nebunia ce mie îmi devenise insuportabilă. Am bătut palma cu multe luni înainte de a mă muta, încă de pe la jumătatea toamnei, însă cum habar nu aveam de tăiatul lemnelor și de alte treburi asemănătoare, a fost evident că mai am de îndurat agitația orașului ceva timp. Îmi și aduc aminte cum în acea zi, imediat după ce l-am părăsit pe moș, am dat buzna într-o librărie, de unde am plecat cu toate cărțile pe care le aveau despre viața pe care urma să o am. Și revenind, a fost straniu când am văzut puiul de câine în fața ușii. Avea doar câteva săptămâni și era singur, parcă lăsat acolo intenționat. Zic straniu pentru că nu se află nimeni în locurile astea, orașul fiind cel mai aproape și chiar și așa, e la câteva ore distanță. Nu am auzit nimic, ieșisem doar pentru a stinge felinarul aprins de pe verandă. Și da, îmi mai amintesc că era o noapte târzie, cerul senin, ca și astăzi, cu un Câine Mare splendid și un Sirius strălucind cumva diferit, la care mă holbasem cu doar câteva momente înainte...

Mi-am așezat mai multe perne în camera de zi, pe jos, la doi pași în fața șemineului. Am adus și câteva pături și m-am asigurat că sunt suficiente lemne pe foc. Imediat ce am pus acul pe disc și i-am dat drumul, m-am trântit în culcuș și m-am înfofolit, între timp Sirius așezându-se cu capul pe picioarele mele. Am cana de vin fiert lângă mine, o iau în mâini și încep să sorb încet, lăsându-mă cuprins de muzică și dându-i voie minții mele să alunece către gânduri interzise. Poate că în noaptea asta voi putea adormi ușor.