Postări

Se afișează postări din 2013

Primul An Postapocaliptic

Mă deranjează că de când am început să scriu acest „testament” al acestui an, am trecut prin atât de multe stări diferite... tipic mie. Prea multe stări diferite! Am fost calm și liniștit, am fost ușor agitat, am fost entuziasmat sau irascibil și nervos. La fel cum atunci când m-am apucat aveam în față un pahar cu bere... parcă! Mă irită până și memoria mea. Am mai avut căni cu ceai și momente în care nu am avut nimic. E târziu, iar eu mă încăpățânez să mai stau, să mai scriu, să mai câștig timp . Și îmi promit că mâine va fi altfel... La sfârșit, gândurile mele vor fi prea amestecate, dar încerc să mă mulțumesc cu ideea că măcar am reușit să creez ceva... Grija mea nu ar trebui să fie sublinierea greșelilor si construirea unor statistici; eu ar trebui ca din toate episoadele repetitive să modific acele mici detalii care, la un moment dat, îmi vor schimba radical lumea. - un mic pas, o mică descoperire în acest prim an postapocaliptic. Vreau să cred au fost mai mulți pași, iar acum

Only the Winds

Nu știu exact unde sunt. Nu am aer și îmi este frig și mi se pare că plutesc... Observ departe planeta albastră și undeva jos, sub mine, regatul. Planeta e atât de imensă! Și departe, totodată. Realizez acum cât de puțin am explorat-o și... Mă întorc cu spatele către ea și privesc lung galaxia în care mă aflu. Înot câțiva metri prin vid. Am atât de multe povești lăsate neterminate și atât de mult entuziasm pierdut pe parcurs! Mă simt de parcă apocalipsa nici nu a existat sau a venit într-o cu totul și cu totul altă formă, altcândva. Habar nu am... Nu mai știu nimic! Am prea multă incoerență în gânduri de o perioadă și poate că prezența mea în acest vid are scopul său. Sper ca într-o zi mă voi elibera, sper ca într-o zi vom fi raționali și emoționali și mă vei întreba tot ce trebuie să știi, căci eu îți voi răspunde. Bolovanule, întoarce-te!

Rex Koldr

Moralitatea mea își inițiază resetarea începând cu centrul acestui straniu labirint pe care astăzi îl numesc oraș. Gândurile mele ce trebuiau să fie piloni, se prăbușesc haotic și în întreaga hărmălaie există o duzină de hiene care încearcă să își construiască tronul și să își instaureze monarhia în același Regat încercat de atâtea războaie. Sângele nobil nu mai contează acum, la sfârșitul zilei important este scopul. Iar în ziua apocalipsei va rămâne scris doar numele lor. * Sunt înconjurat de pitici ciudați ce se plimbă pe străzi fără nerușinare, imitați de hoți de priviri cântând fără glas, dragoni scăpați de sub control ce-mi ard zidurile labirintului. Un ciclop caraghios zboară cu un monociclu și urlă după ielele care dansează haotic printre grifoni derutați. Aici sunt vârcolaci care fac luna să se transforme în lup și, rătăcit, un Cronos neliniștit așteptând actul final. Aș dori să proiectez întregul carnaval în tot universul. Aș dori să pornesc avalanșa haosului peste ora

Koldr Ego: Salut, noiembrie! [fragment 1]

De ce? De ce nu? Și ce relevanță mai au toate întrebările!? Anulez toate principiile lor … Ale lor – reguli create de „roboți” pentru „roboți”. Și totodată nu pot anula aceste moralități , nu pot să dărâm acești pereți și atât! Habar nu am ce presupune în realitate asta sau dacă este măcar posibilă dărâmarea. Iar în locul lor ar trebui pus altceva. Ar trebui… Dar cum pot construi eu ceva nou când nu îmi pot da seama de ce sunt și mai ales cine sunt? Nu aș rezolva nimic construind ceva nou doar presupunând! Nu ar avea nicio valoare adevărată și ar fi cam același lucru cu regulile lor. Iar în acest caz, chiar nu ar avea sens să mă dezic de regulile lor stupide și să creez ceva diferit, doar pentru a fi diferit sau a încerca. Nu mai vreau să încerc, vreau ceva permanent. Dar permanentul poate deveni atât de maleabil și… temporar! Cred. * Și mă întreb… dacă în marea de oameni există și ființe vii care funcționează dupa regulile lor, ce reprezintă ei? Ce îi mai deosebește? În greu

Paradoxul (unei minți reci)

În ce loc straniu mă aflu acum? ...bombardat de vise în vise. Au nume? Și dacă da, ce nume? Vin de la sine sau va trebui să caut eu ceva neapărat? Și dacă fac asta, ajut la o viitoare destrămare a lor? Căci totul s-a dăstrâmat mai devreme sau mai târziu. Totul e temporar... Credeam cândva că poate dacă nu îi dau nume, rămâne intact. Poate este vorba doar despre o altă planetă nenumită. Și chiar și așa, oricât de impropriu, tot mă refer la ceva (de)finit. Clar mi-ar prinde bine o poveste nouă! - însă într-o dimensiune nouă, cu un Cronos diferit și un spațiu diferit, un oraș diferit, oraș străin, cu un Morfeu dulce și o lume nouă, mică și zgârcită, așa cum ne trebuie nouă. Atât de altfel încât egoismul și altruismul ne copleșesc și devin unul singur. Altfel încât creăm explozii în cascade de implozii. Altfel încât nonsensul are sens și principiile flirtează între ele. Tu ce faci ca să fii lovit de tsunami-uri dar să fii evitat, în același timp? Cum faci față paradoxurilor? Eu îmi c

Editorial

Simt că astfel de postări nu își au locul în proiectul 667 , că aduce aici prea mult din realitate și e un fel de poluare a mediului. Pe de altă parte, într-o manieră sau alta, aparține măcar tangențial din acest univers al meu. Dar până la o concluzie, rămâne să înscriu aici aproape tot ce se perindă prin mintea mea. Nu am mai scris de mult așa – jurnalistic – și cum mă simt dator față de mine și cu dorința de a trage niște linii... Ei bine, am început. Am început să cred tot mai mult că este prostesc să vorbesc despre schimbări, să le anunț eu cumva conștient, pentru că întregile dorințe și/sau nevoi se pierd scriind. Sau poate că nu este necesară o schimbare la momentul respectiv și doar de-asta nu se produce (sau nu o produc). În orice caz, în multe scrieri de-ale mele am o pasiune arzândă în a-mi imagina și apoi promite drumuri noi și decizii radicale. Poate că este adevărat că ele vin treptat și fără să-mi dau seama – le asimilez inconștient și adaptat la tot ce mi se întâ

Reality Dream IX - Stop, timp!

- Ce cauți aici, Mihai? O privesc atent. Dacă nu mi-era dor de ea, clar nu mă întorceam. Știam oricum că nu va reacționa bine, nu are niciun motiv să se bucure. Nici măcar nu sunt în prezent acum, sunt pierdut undeva în trecut, înainte ca ea să se stingă sau eu să plec – nu știu cum e corect. Trăiesc cu impresia că în acest moment aleator, singura mea grijă era ea . Ca și acum, singura mea grijă... - Tu ai terminat toată povestea... îmi spune. A fost alegerea ta! Mă așez lângă ea, îmi scot pachetul de țigări din buzunar și îi ofer una. Nu refuză și tot ea continuă: - Tu nu fumezi! Serios, ce tot faci? - Astăzi fumez! Astăzi m-am întors la tine... - Nu mi se pare normal ce faci! - Lasă-mă, te rog! Lasă-mă așa, măcar acum! Mă doare capul... Se ridică din locul ei, pleacă din cameră și se întoarce repede cu o brichetă în mână. Se aruncă înapoi pe canapea și își aprinde țigara, apoi îmi întinde bricheta, fără să se uite către mine. Îmi aprind și eu țigara, mai stângaci și

21 de Septembrie

E straniu s ă mă privesc în stări cumva... deplorabile. Mă dezamăgesc și uit să învăț din greșeli... Am inerția oribilă de a-mi demonstra statistic că așa sunt eu , așa sunt ei , că am trecut de atâtea ori prin aceleași situații și de fiecare dată am procedat la fel sau cei din jurul meu, atât din lumea reală, cât și cea ireală s-au dovedit a fi... la fel - în cele din urmă. Și dacă așa e tot timpul, de ce mi-e teamă uneori de ceea ce urmează când știu sigur că în cel mai rău caz... va fi ca acum!? Am ajuns să fiu obișnuit și indiferent cu acest fel de constatări. Chiar nu știu ce mă sperie așa, pentru că durerea mea e cronică și nu vine niciodată brusc și orbește! O văd de la ani lumină și până să mă înjunghie , nu mai simt nimic. Dar e septembrie și toamnă! Știi cât de mult înseamnă asta pentru mine? Va ploua, va fi gri, mă voi plimba și voi cânta și eventual voi zbura. Apoi va ninge... Iar cu toate acestea, o nouă oportunitate de a-mi alimenta acest loop infinit! Dezvăluie-t

Koldr Ego

Vreau s ă vină iarna! Acolo, singurătatea mea e acasă... Printre aerul rece și liniștea perfectă. Căci bolovanul meu acolo va avea sens! Iar valurile de emoții ce mă copleșesc pot zbiera în tihnă. Dar aerul ce mă inundă... Oh! Atunci voi putea să rup complet orice încercare a lumilor de a se agăța de mine fără sens. Ce senzație poate fi mai plăcută decât cea de a zbura liber în Univers? Și poate... Da! Poate de data asta va fi măcar cumva diferit! * Acum, tot ce pot face este să m ă legăn în hamacul din centrul labirintului meu. Sunt resemnat, descumpănit și poate la capătul puterilor. Poate... Am avut încredere și așteptări și asta m-a adus nicăieri. Poate că aceste două... defecte nu înseamnă nimic în întreaga lume a lor . De fapt, sunt convins! Am fost adoptat de către ei când nu mă știam. Apoi, m-au crescut ca pe unul de-al lor și m-au învățat regulile false care sunt atât de importante pentru ei! M-au învățat să adopt la rândul meu ipocrizia și tiparele lor fără noimă. Ei

Marea Caspica

Plouă. Într-adevăr, este timpul să las drumul ăsta pe care nu l-am nimerit. Să le las pe toate, de fapt. Să nu mai vorbesc despre schimbare, să-nu mai fie greu... Of, este dificil... Și asta pentru că m-am lăsat scufundat de prea multe inutilități. Și mai mult decât dificil, îmi este enervant. Am început să nu mai am sens nici măcar față de mine de foarte multe ori și, iarăși, trag de „stâlpii” Universului meu atât de tare încât deja nu mai am ce apuca. Măreția mea a devenit praf tocmai din cauza insistențelor mele de a scoate ceva din mine. Astăzi trebuie să mă șterg cu buretele. Vreau să fiu atât de multe ! Vreau să fiu mare... Vreau să transform tot Universul meu într-o clipă atemporală – totul să existe acum ! Iar pentru asta, îi iau pe toţi scindaţii de mine şi încep să construiesc ceva. Ceva măreţ. Trebuie să nu uit că orice s-ar întâmpla, oricât de urât, Cronos le va uita pe toate. Eu trebuie doar să cad și să mă ridic. Nu am voie să duc războaiele cu mine însumi. Nu am v

Indefinit

Inspir, expir... Am ajuns din nou în punctul în care simt doar că îmi este greu . Aș zice că acum  am un moment în care văd totul diferit, dar pot observa repede și cu ușurință că oricum aș numi-o și orice înfățișare ar avea, problema rămâne aceeași. Problemele, situațiile, războaiele, cataclismele, apocalipsele. Vreau să scriu, vreau să zbor, vreau să dorm, vreau să mă eliberez, vreau să fiu liniștit, vreau să cânt... Dar tot ce simt este căldură, irascibilitate și... sunt pierdut naiba știe pe unde. Pierdut urât. Pierdut în găurile negre. ...ale lor!  În loc de adunarea sutelor de Mihai, în loc de construiri, de așezări postapocaliptice, scindez Universul în milioane. Apare câte un Mihai nou în fiecare attosecundă. Straniu, mă trezesc brusc și realizez că nu sunt pe drumul pe care trebuia să fiu.

Skit: No Tight Sleep!

Astăzi am nevoie ca totul să fie simplu. Chiar toată ziua. Tot astăzi vreau să călătoresc în viitor puțin și să-l împrumut pe Mihai cel Înțelept . El știe mai bine cum să reacționeze, știe să gândească limpede. El știe, că de-aia e înțelept. Știe… Mă simt într-un fel de labirint extrem de încurcat! Când am impresia că totul merge într-o direcție potrivită, trebuie să mă uit în sus, în jos, stânga, dreapta, peste tot și în infinit de unghiuri observ un infinit de posibilități, erori și paradoxuri. Apoi cedez, mă panichez, mă motivez și… Orice decizie aș lua, voi fi mereu în exact același punct. Și sunt convins că există doar o singură variabilă minusculă ce mă împiedică să scap din acest loop . Totodată mai știu că labirintul ăsta despre care vorbesc mă definește și așa va fi mereu. Indiferent de câți Mihai vor exista, labirintul va fi acolo. E universul meu... Și în acest univers controversat, astăzi vreau să mă simt în siguranță urcând Everestul.

Tunguska

Sunt pe drumul cel bun! A șa e! Așa mi-a spus și așa vreau eu și să cred... Și vreau să cred foarte multe în zilele astea! Mă simt de parcă au trecut secole de când nu am mai scris și nu am mai... gândit. S-au adunat atât de multe, încât mă simt ca și cum mi-am planificat toată viața. Cred că ar fi trebuit să am răbdare cu Cronos. Poate că le așază el cum trebuie... Sau e doar iluzia că zeul timpului se ocupă de treburile astea, pe când în realitate e mintea mea care alege o cale mai mult sau nu personală și autentică. ...față de nivelul de influență. Clar e doar iluzia. Vreau să cuceresc lumea din nou! Galaxii, Universuri, Pâmântul. Vreau să mă cuceresc pe mine, și cred că ar fi timpul! Vreau să fiu ce vreau eu să fiu! Și dacă până acum balanța între milioane de lucruri era perfect echilibrată, acum începe să... se lase în diverse părți. Nu prea oscilează și asta mi se pare interesant. Și ciudat, aiurea, ușor înfricoșător... Și te implor, să nu cumva să îi zici maturizare

Skit

Panică, frică, lene, emoții ciudate, orice fel de slăbiciune umană  de care mi-am propus să scap de atâtea ori! Există ca și cum ar conta cu ceva în întreaga-mi existență, ca și cum Cronos nu va șterge cu buretele tot... acum sau mai târziu! Căci, nici măcar nu trebuie să fie în final  ca să nu mai conteze. Zău. Și mai mult decât atât, e suficient să nu existe vreun fel de legătură cu situația în sine, că... dispare . Și în același timp, cu aceeași motivație, de ce țin să dau nume în jur , să creez atât de multe lucruri, să povestesc, să mă nasc, să mor, să privesc peste umăr, să dispar și iarăși să mor - repetat? De ce îmi mai pasă? Mai bine găsesc scurtături peste chestii care n-au niciun sens. Și așa pornesc... În cele din urmă, vom fi aici și mâine și de fiecare dată, într-o formă sau alta. Restul reprezintă micul nostru secret pe care îl vom avea mereu.

Skit

Să îmi aduci aminte de ziua în care voi începe să port palton. Crezi că de mâine mă voi putea plimba pe malurile Nevei? Crezi că mă voi putea închide într-o cafenea micuță pe străzile înguste dintr-un orășel din Franța? Să privesc pe geamurile mari cum oameni îmbrăcați în paltoane negre merg alene prin ploaie, în timp ce eu uit de țigara pe care o țin între degete. Crezi că voi reuși să mă scufund în orele neîntrerupte de dark-jazz și căni de cafea? Crezi tu că voi reuși să fiu așa? Să-mi păstrez calmul și să fiu atotputernic... Până acolo pare atât de mult; e departe! Eu prin universul meu, la ani lumină distanță de Franța, de Neva, de idealurile mele. ...căci de fiecare dată când sunt convins că reușesc să ies de aici, când mă văd în ozn -ul ăsta micuț și mă entuziasmez, nici nu apuc să mă înalț prea mult și gravitația planetei pe care sunt blocat mă trântește înapoi. Și nici măcar nu e albastră.

Kantele

Vreau să stau într-o cafenea foarte mică și cosy . Vreau să plouă și... să fie ploaia mea. Să fie vremea mea. Toamna mea gri! Orașul meu, muzica mea, fulgere, tunete, întuneric. Cât mai mult întuneric. Să fiu eu cu singurătatea mea. Înghit în sec și îmi accept bolovanul pe piept. El oricum se așază singur și ușor. Cumva și-a câștigat independența de-a lungul timpului. Nu-mi place cum își face el apariția, dar eu cu bolovanii mei nu lupt! Vreau toamnă atât de tare! Atât de tare încât Cernobîlul mi se pare iarăși fermecător. Oh, și Siberia! Auzi, eram cumva doar amorțit și încep acum să simt? Încep să mă trezesc? Nu știu, încerc să înțeleg și eu ce se tot întâmplă! Cunosc doar faptul că dacă încep să pășesc prin ceața incredibil de deasă ce stă în fața mea, voi crea un nou haos. Poate chiar un perpetuum mobile . Panică! De data asta simplul și complexul stau în balanță, undeva pe Everest. Of, încep să râd - mă amuză teribil întregul ciclu pe care îl respect involuntar. Mă amuz teribil

Anima (II)

C âte avem de învățat! Deși habar nu am cât contează asta, la urma urmei. Și mă refer la tot ce se presupune că ar trebui să învățăm! Căci practic, orice încercare umană de a crea lucruri menite să rămână în istorie este atât de efemeră... Iar tot ce învățăm se pierde acum sau după. Ce nu se duce naibii? La ce mai contează istoria? La ce mai contăm noi? Spune-mi! Spune-mi ce rămâne cu adevărat! Și încep și eu să răd, împreună cu tine... Ne învârtim în jurul unor vise ideale, esențiale, inutile și urâte sau între. Orice ai încerca să îmi spui, în spatele oricărui lucru cât se poate de primordial se află egoismul. Iar tu îmi vei spune cât de lipsit de sens este labirintul cuvintelor mele; și al mesajului, evident. Și când începi să mă studiezi, începi să spui că trăiesc în trecut , înconjurat de regate, creaturi; și tot ce are un nume. Tot ce am creat, tot ce am personalizat. Tot universul meu căruia i-am dat viață! Când începi să mă studiezi îmi scoți în evidență un infinit de prob

Reality Dream VIII - Closure

Uite-m ă peste tot! În camera ei, pe malul mării pe care nu o mai cunosc, pe doc, pe vârf de munte, la apus, trăgând în piept cât de mult aer de seară pot. Oriunde, peste tot... De parcă nu ar fi în van. - Mihai... O privesc. Nu s-a schimbat deloc din ziua în care am creat-o - ea , amestecul de care am avut nevoie; acea parte care să nu se sfiască să-mi dea câte o palmă când o voiam atât de mult, undeva în adânc - căci încă de la începuturi m-am învârtit prin aceleași intersecții, galaxii sau cum le mai numeam. Pe lângă palme, am căutat soluții și... Prin amalgamul de idei, în mod deosebit, cică ar fi trebuit să lupt să mă accept. Îmi aduc aminte atât de vag totul... Mai ales că de atunci s-au întâmplat prea multe lucruri! Oare m-am schimbat? Și cât? ...muzica e la fel de frumoasă. Că de acceptat, sigur nu am făcut-o. Ar fi fost complicat să fac asta! Prin mintea mea, acceptarea era echivalentă cu distrugerea valurilor de emoții. De unde tsunami dacă eu aș fi fost în regulă? Ș

Perdues dans les nuees

E doar o durere de cap, un țipăt care vine interior și nu se aude, tremurături. Un bolovan imens, nod în gât care știe să ardă și gânduri care preiau controlul... Drumuri care se înclină în stânga și în dreapta, iar eu, cu echilibrul uitat prin galaxie, dansez involuntar, brutal. Sunt blocat în lumea pe care mi-am creat-o. Așa e acum... Eventual este vorba despre asimptote duse către realitate . Dacă aș locui în locul în care ador să evadez, aș ajunge să îl disprețuiesc, cumva? Ar fi păcat și straniu; în favoarea mea spun că e complet diferit și nu s-ar întâmpla așa ceva. Dar ajung să amețesc variabilele între ele, astfel încât noțiunile lume și realitate și evadare încep să facă schimb de sens între ele. Nu-mi aduc aminte ultima dată când gândurile au fost concrete și sincere! ...dar când nu sunt? ...prea des simt cum prind viață și acționează singure. Poate că așa e natural, iar suprimarea ce vine din partea mea este doar dăunătoare. Poluantă. Și poate că acum un Mihai din

Aprilie & Cerul Negru

De fapt, nu e chiar at ât de complicată povestea. E vorba de percepție. Vorba de moment, de stil, de nivelul de pesimism, doza de egoism sau nihilism, lipsa imaginaței, intrigă, pasiune, răbdare. Un infinit de variabile. Nici universul nu-și permite să le testeze, el e modest. Apoi, nesimțitul ăla de timp... cu mine niciodată nu s-a înțeles bine și îmi impune constant condiții. Îmi zic în continuare că trebuie să îl iau ca atare; adevărul este că mi-a fost mai bine când nu m-am certat cu el. O singură palmă e suficientă într-o viață. Și acum sunt atât de furios pe încăpățânarea mea! Nu vreau să mai schimb lumea și nici nu mai vreau să fiu așa. Vreau să fiu rece, să fiu departe , să fiu în Siberia, așa cum îmi doresc uneori. Vreau să fiu indiferent! ...căci, din când în când - regat, univers, lume reală, ce-o fi - mă simt ca un evadat, mereu urmărit și ajung să fiu paranoic. Sunt urmărit și... oh, vreau să stau ascuns. În ceață, în fum, sub pământ, în nori, deasupra lor. Pe munte,

Razboiul de 100 de ani

E vin, e muzică; muzică frumoasă. Ș-un vin sec. Și gândurile mele atât de haotice - să le adun! ...căci și în noaptea asta văd lucrurile atât diferit! Atât de radical,  de viață și de moarte! Nu e prima dată când mi se întâmpla asta, din păcate. Aș fi vrut să fie. Aș fi vrut să fie prima dată când scriu despre schimbări, despre „ mâine va fi altfel”  sau cum s-au terminat perioadele de „Mihai oscilând”, cum m-am acceptat, cum totul este în regulă cu mine și e în regulă și în jurul meu. Cum totul e perfect! Of, nu e niciodată perfect. Dar prefer să nu îmi omor niciodată încăpățânarea de a crede că va exista un moment în care voi radia în interior mai mult decât a strălucit vreodată soarele. În noaptea asta e vorba despre războaie. Le iau ca atare, căci așa sunt, dur și sincer, războaie. Chiar mă gândeam că aș putea scrie o carte și despre asta. Oh, dar nu mai am răbdare... Răbdare, răbdare, răbdare – ce calitate! Poate universul meu se îndură să facă rost de așa ceva curând. Uti

XX: -1, Sincope

Există mici sincope. Bine, e adevărat că uneori sunt gigantice, dar eu prefer să cred că toate sunt mici. Vezi? Astăzi sunt optimist. La mine am observat combinații ciudate - optimism și tristețe frumoasă. ...căci uneori uit de paradoxurile mele. Revenind, îmi displac sincopele, sunt fiziologice și rupte de realitate, dar sunt sincope ale sistemului meu, sunt sincope ale drumului meu și din când în când, datorită lor, mă simt ca și cum m-aș învârti foarte, foarte mult și aș face mișcări bruște - cred că amețit sau debusolat îi zice. Dar teribil de debusolat! Prefer să închid ochii. Mă voi teleporta... Nu îmi doresc să am un drum și nu îmi doresc nici să ajung să trăiesc plin de concluzii umane. Când voi deschide ochii voi vedea marea - undeva de pe o insulă. Dar nu insula pe care o știam cândva, nu! Ci o insulă de pe planetă. Voi fi acolo. Nu-mi cere să explic, nici eu nu știu cum stau treburile cu lumile. Pot să-ți vorbesc, însă, despre... - încerc să găsesc un cuvânt cât mai po

Reality Dream VII - Oblivion

Planeta... Planeta, draga ea planetă! Oare despre ce e visul ăsta lipsit de orice fel de sincronizare? Căci, în fond, muzica reprezintă singurul adevăr . Dar e mai mult decât atât. E mai presus de orice sentiment - le cuprinde pe toate: cuprinde iubirea, cuprinde ura, cuprinde furia, și tot așa. Mă cuprinde și pe mine. Devine în sine un scop. Muzica este un scop... Îmi place cum sună! Și, deși ușor temător față de univers, aș îndrăzni să spun că muzica este mai scop decât el. Egoistul zice să scriu că muzica este a lui. Nimic mai adevărat! Planeta... Draga ea planetă! De când nu am mai vorbit despre ea! Dar am simțit-o gata să mă prindă de fiecare dată când am fost pe punctul de a cădea. Ce o să fie curând? Prea curând! ...adoptăm atitudini ciudate, care nu ne stau în fire. Ne prefacem că nu ne cunoaștem, când ajungem să ne căutăm disperați din priviri, fiecare în hăul său. Astăzi ești tu, ieri sunt eu, mâine am fost amândoi. Și ne împărțim lupte dubioase pe ringuri dubioase. Eu sar,

Reality Dream VI

- Of, ești atât de aiurit! - Știu! îî zic. Dar nu pot face nimic. Așa mă simt, așa sunt... Așa sunt, nu? Tace. Habar nu am ce presupune asta. Tace des, oricum. Și mă privește cu ochii ei... clar, mă studiază din nou. Uneori mi-e teamă că nu mă cunoaște deloc! Dar, pe cine păcălesc? Nici eu nu mă cunosc atât de bine cât mă cunoaște ea. Și atunci de ce sunt orgolios când îmi răspunde, arogant, ce-i drept, dar adevărat? Doare adevărul, așa-i? Și mai tare doare când încerc să iau toată situația în propriile mâini, să-i demonstrez că am dreptate. Dar mă înșel teribil de mult... Într-adevăr, sunt aiurit. Tot timpul. Dar nu doar aiurit. Sunt fraier. Sunt foarte fraier. Sunt foarte fraier crezând că sunt un supererou. Că sunt superMihai. Nu e timpul de superMihai. Zău! Ar fi fost timpul să fiu obiectiv, să las... să las orice slăbiciune la o parte. - Poate nu sunt făcut pentru asta! spun. Poate că sunt slab... Poate că există motive pentru care se întâmplă ce mi se întâmplă. - Iubeșt

Anima (I)

Astăzi sunt realist. La noapte voi la fel. Astăzi sunt pe Pământ. Și nu, nu e trist! Aș fi fost și eu tentat să spun așa. Dar nu. Astăzi încerc să fiu mai bine. Să fiu mai bun. Cred că este vorba despre maturizarea așa cum o văd eu acum. Sau de optimism. Sau amândouă. Maturizare așa cum o văd eu... Nu te lăsa păcălit de variabile! Și citește încet! Strici farmecul cu rapiditatea ta. Oh, da... mă joc cu ce apuc! Cuvinte, muzică, viață, copilării... Citește și mai încet! Sunt conștient că nimic din tot ce fac și ce gândesc nu va rămâne. Cronos, detestabilul, are grijă să șteargă tot. Și chiar și așa, nu mă împiedică nimic să am momentele mele de visare și entuziasm. Sunt atât de egoist încât pot să trec peste orice demotivare divină . Astăzi, pe Pământ, ar fi fost frumos să fie minunat. Dar nu este. Încă mi-e dificil să cred în mine și să fiu prea autoritar. Închid ochii și sunt în București. Într-un București liber, mohorât, gri. Și plouă. Plouă rece... probabil e noiembrie . Ș

Mountain Tops

Imagine
Getting away, there is a new story ahead. Și am pornit cu doleanța de a-mi crea un fel de Redemption . Muzică și tren, plus culoarea aia genială a cerului - albastrul de dimineață. Așa se numește el! E dimineață, da... apoi vine Bucureștiul. Și iarăși muzică. Incredibil de influențabil, dragul de București. Da, presupun că e corect Redemption . Frumos scop. Am învățat să ascult muzica mai bine. Învăț asta probabil cu fiecare concert, cu vizitele mele în București, cu mintea mea pierdută, cu orice respirație greoaie... cu toate momentele care mă fac să respir mai greu, să-mi fixez mai bine amintirea . Vreau să țin minte cât pot de mult din starea asta - nodul imens din gât, dar mai ales bolovanul de pe piept. Imaginează-ți doar că e un bolovan plăcut . La urma urmei, consider că dacă rămân cu asta... eh, ar fi un fel de resetare a tuturor principiilor. În caz contrar, muzica își schimbă rolul într-un mod fundamental. Căci treptat, mica mea experiență, dar în special nod

Cosy

Imagine
În sesiune am învățat că optimismul poate fi direct proporțional cu numărul de căni de cafea băute. Iar acum sunt plin de optimism. Nu mă mai sperie infinitul de subsubsubramuri ale nervilor sau arterelor și nici tracturile talamice. Din păcate... probabil voi pica, din nou. Și sunt optimist, la modul că (sadic, știu!) aș prefera să dau în toamnă știind că o să știu totul bine, dar îmi creez un fel de  misiune imposibilă , având în vedere că nu o să fie singura materie. Plus că la fel am gândit și în anul trecut și am gândit așa degeaba. Dar, desigur, de data asta o să fie diferit. Îmi place sistemul nervos și îmi place să știu. Îmi place mult să știu și să iau examenul pe considerentul ăsta, nu pe baza norocului. Nu aici; am motivele mele. Doar că am fost copil până de curând și, mna, în fiecare clipă realizez câte ceva nou. Mai ales în sesiune... Este vorba de priorități. Și nu voi înceta niciodată să mă pun pe primul loc. Și ciudat este că în ultimele luni scriu cu așa mare ușuri

86

Aș vrea să pot plânge. Pentru că doare. Uite-ți, copile, valul pe care l-ai vrut. Îți place? E așa cum ți-ai imaginat? Simți bolovanul de pe piept cum te-apasă și o tot face? Zi-mi ce mai simți... Sau nu ai glas? ...doare. Totul. Și fizic și psihic. Now what? Zău, acum ce o să fie? O să mai fie ceva? De ce e atât de... straniu? Credeam că o să am puterea de a scrie. Dar nu mai am putere deloc. Stau și mă holbez în fața monitorului și... atât. Îmi pare rău, probabil voi ceda sub presiunea haosului. Am dat drumul la robinet.

Instrumental II (High Hopes)

Încerc să stau treaz - am eu impresia că acum corpul meu se descurcă mai bine astfel. Că dacă dorm, mi-ar fi mai rău. Se comportă ciudat. Mă străduiesc să nu bag în seamă mahmureala care parcă-mi dă târcoale și chiar vreau să uit că iarăși am scrâșnit din dinți și că încă mă doare. Poate rămân fără dinți. Iar mai mult decât toate, încerc să nu bag de seamă că 2012 nu mai există. Îmi pare rău de 2013, e atât de neînsemnat! Plin de resemnare, dezamăgire; e doar un an, câteva cifre înșirate. 2013 e foarte, foarte previzibil. Și ca un fel de rebound... ceva. Anul care tocmai a trecut s-a bucurat de prea multă atenție și le-a furat asta celor care urmează. Va fi tare liniște o perioadă. Pentru prima dată în mult timp, încep să cred că sunt dezinteresat de viitor . Poate e doar acum. Eh, știu cât de imprevizibile îmi sunt oscilațiile, așa că nu mă mai arunc să promit, să zic, să bag mâna în foc - un lucru bun și interesant pe care mi l-am însușit în anul ăsta ce a trecut. Măcar teor