Paradoxul (unei minți reci)

În ce loc straniu mă aflu acum? ...bombardat de vise în vise. Au nume? Și dacă da, ce nume? Vin de la sine sau va trebui să caut eu ceva neapărat? Și dacă fac asta, ajut la o viitoare destrămare a lor? Căci totul s-a dăstrâmat mai devreme sau mai târziu. Totul e temporar... Credeam cândva că poate dacă nu îi dau nume, rămâne intact. Poate este vorba doar despre o altă planetă nenumită. Și chiar și așa, oricât de impropriu, tot mă refer la ceva (de)finit. Clar mi-ar prinde bine o poveste nouă! - însă într-o dimensiune nouă, cu un Cronos diferit și un spațiu diferit, un oraș diferit, oraș străin, cu un Morfeu dulce și o lume nouă, mică și zgârcită, așa cum ne trebuie nouă. Atât de altfel încât egoismul și altruismul ne copleșesc și devin unul singur. Altfel încât creăm explozii în cascade de implozii. Altfel încât nonsensul are sens și principiile flirtează între ele.

Tu ce faci ca să fii lovit de tsunami-uri dar să fii evitat, în același timp? Cum faci față paradoxurilor? Eu îmi creez alter-ego-uri false ce se joacă tot mai mult cu mintea mea. Apoi halucinez permanent, dar temporar, într-o eternitate scurtă. Mă agăț de metafore și mă las purtat de ele către necunoscut, căci încă îmi mai place, încă mă incită.

Dar ce stindard să port? Războaiele încetează a fi războaie în momentul în care fronturile se mută opus. Apoi, pentru fiecare front apare un război nou și trecutul rămâne în trecut. ...oricât de mult mi-aș dori eu acea lume atemporală... Frontul meu se teleportează, frontul tău se teleportează.

Îmi pierd speranța că mai poate fi diferit. Există cu adevărat un război de 100 de ani care să dureze și mai mult? Aiurea spus război, m-am lăsat din nou purtat de metafore – astăzi „războiul” e sinonim cu visul, galaxia ce tocmai am descoperit-o și orașul nou pe care îl doresc – cât vor rezista ele? Cu nume, fără nume, abia ce mai contează. Există îmbrățișări ce nu devin străine la un moment dat? Există ceva ce nu se alterează? Dacă rutina ar fi alcătuită dintr-un entuziasm frumos, din surâsuri și prospețime, aș iubi-o! Mă feresc de secole să ajung să evit acele „războaie” și ar fi ciudat ca tocmai eu să...  Of, vreau să lupt, dar pentru ce? Aș vrea să treacă milioane de nopți și visul pe care îl am să îmi fie suficient! Și aș vrea să treacă milioane de plimbări pe milioanele de străzi ale orașului meu gri și să regăsesc totul la fel de frumos și la fel de interesant. Vreau milioane de paradoxuri într-unul singur! Vreau și vreau și vreau! Însă, în cele din urmă, nu pot decât să încerc să merg mai departe, dus de speranța încă vie a iluziei că într-o dimineață soarele va străluci permanent, ghidat de entuziasmul meu la fel de permanent, iar în cealaltă parte a cerului luna zâmbește (iar paradoxurile îmi vor lăsa eternitatea să devină eternă).