25 decembrie 2011

1. Another Step (Review)

Mă simt vinovat pentru că nu am mai scris cum obișnuiam odată. Nici calitativ, nici cantitativ. Scriam pentru că aveam ceva de exprimat; ce s-a întâmplat în ultima perioadă!? Iar prin minte îmi trec tot felul de gânduri pe care trebuie să le pun aici. E decembrie și momentul în care iarăși trag linie. Anul trecut am uitat să îmi scriu obiective, iar acum nu îmi aduc aminte să fi avut așa ceva în primul rând. Ăsta să fie motivul anului diferit și twisted (în niciun caz într-un sens rău, ci neutru) pe care l-am avut? Plus că mă simt atât de obosit și simt nevoia să schimb ceva; linia pe care o trag va fi extinsă, fără să aibă legătură cu ultimele 12 luni. De aceea, voi împărți postările, să nu amestec aiurea ideile și spiritualul cu materialul. Mintea mea cea organizată…

A venit iarăși un moment în care realizez că mă pierd în o grămadă de acțiuni inutile și eu treptat uit de unde am plecat și încotro. Amân. Asta fac, amân. Și mă face să mă simt vinovat; spre exemplu, ce vreau eu să scriu aici am în minte de la sfârșitul lui noiembrie. Nu am făcut nimic, puteam să îmi înregistrez din idei sau măcar să le scriu undeva. Am pierdut gânduri, formulări și cuvinte de atunci și asta mă seacă.

Conștientizez tot mai mult „bagajele” de care am nevoie în următoarea călătorie. Simt că sunt undeva aproape de răspuns și de călătorie, dar nu suficient. Tot ce mai e de făcut e să iau eu totul pe umerii mei și să îmi asum idealul. Dar cred că asta e și cea mai grea parte. Adică, uite, mi-am dat seama că nu pot să fiu atât de maleabil și nici nu am voie să fiu iresponsabil cu mine. Dar practica e puțin mai dificilă. Cert e că nu voi renunța niciodată la esența mea; principiile în care am crezut, stâlpii vor rămâne aceeași. Mintea mea e încontinuu bombardată de impulsuri ale schimbării. Am tot scris, de când fac asta, despre drumuri și călătorii și tot felul, știind doar în mare despre ce e vorba. Tot metaforic bănuiesc că una dintre aceste excursii s-a terminat - cea în care trebuia să adun tot felul de informații, hărți, busole, lucruri pentru ceea ce urmează și contează de fapt. Eh, am ajuns la popas. Sau bifurcație? Trebuie să mă decid. Însă, înainte de toate, trebuie să îmi adun toate cunoștințele, acele busole, într-o cămăruță a orașului-labirint din mintea mea și să le amestec, să le ordonez, să le amestec și iarăși să le ordonez, până ce ajung să iau o decizie. Mai trag de timp puțin, căci mai prind o carte cât alerg ultima sută de metri. Așa fac eu, îngraș porcul în ajun. Ironic este că a funcționat în cele aproape două decenii. Am avut noroc în ciuda sensului general al bunului mers al lucrurilor de pe această planetă. Momentan nu realizez meritul acestui noroc. Conform teoriilor mele, de pomană nu l-am primit. Dar am vrut eu să îl forțez în scopuri meschine și becaliene, fără să reușesc. E un noroc care are încredere în mine și știe măsura universului de pe aici. E eficient, aș zice.

Nu am noțiunea priorității în toate acțiunile mele. Adică trebuie să găsesc ușor ce este superficial într-o treabă și nici să nu-i acord cea mai mică atenție. Înseamnă de fiecare dată pierdere de timp și energie; iar eu îmi doresc să nu îmi permit asta, cât de arogant poate părea. Viața (asta) e scurtă și mă voi limita la a face strict lucruri care contează și mă fac să mă simt bine. Pierderea timpului - că e ușor și comod să stai... Dar sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le învăț și mă pierd pe drum. Iar ca asta să funcționeze, trebuie să știu ce vreau să fac cu adevărat și să nu mai pierd timpul ăla nenorocit. Timpul... Și nu m-am referit niciodată la lucruri serioase din viitorul îndepărtat, pentru că nu găsesc nici rost în a munci pentru o anumită perioadă din viața mea pe care nici nu știu sigur dacă o voi prinde. Chiar nu îmi place, că la urma urmei prezentul contează mai mult. Mă lupt să fie bine acum. Și că veni vorba de timp... Nu înțeleg de ce există așa ceva. Sau de ce ne măsuram timpul. Asta e și mai urât. Ani, luni, zile, șamd. Imaginează-ți și tu cum ar fi o lume fără să măsurăm timpul! Dar, probabil, va trebui să accept asta, sau să îl privesc diferit. Nu știu. Încă un lucru la care trebuie să mă gândesc în următoarele zile. De asemenea, ce mă fac cu chestiile nașpa ce se tot repetă în viața mea? Și nu le pot schimba fizic. E nevoie de acceptarea lor, cumva? Sau percepția în sine? Eu cred că nu e nicio coincidență faptul că mă lovesc de aceleași obstacole; mă agăț și eu cum pot și de ce apuc.

Percepția... Trebuie să devin de mâine cel care îmi doresc să devin. Poate că nu-mi permit nici din punct de vedere financiar, nici spiritual, dar atitudinea... atitudinea o pot avea. Unora, probabil, le-ar părea toată povestea greșită. Nu și în percepția mea. Like attracts like. Am să las prostiile la o parte. Și, încet sau repede, așa cum trebuie, voi avea parte de tot ce îmi trebuie să ajung cât mai departe.

17 noiembrie 2011

Sur l'ocean couleur de fer

Am fost în vizită pe Marte...

Tot acest timp m-am plimbat prin tot felul de povești, fulgere, păduri cu fauni, stări, vise, țări pe care le numeam Neverland sau Alaska. Unele au fost mituri și fantezii puerile, altele pilde exagerate sau poate doar ce am trăit eu. Și în tot acest timp m-am supus unor războaie ce, în cele din urmă, m-au format și am devenit eu. Până și astăzi am dat un război lung; m-am oprit atunci când am realizat ce se întâmplă. Și ieri m-am luptat și mâine voi face la fel, căci mă voi speria și mă lovi de alți pereți inexistenți. Poate nu voi scăpa de războaie vreodată și uite, asta nu-mi place! Încă nu m-am decis care e scopul vieții, ce trebuie făcut și celelalte lucruri, dar tot cred că lumea este sau trebuie să fie a mea. Fără a ști ce presupune asta, gândesc că mintea mea ar trebui să mute munți pe-aici și să construiască. Dar luptele mă obosesc și vreau să trăiesc în starea asta linștită de acum. Cotrobăind prin sertarul cu amintiri, realizez că acest deja-vu care mă întâmpină în fiecare dimineață este un amalgam format din acele povești și fulgere pe care le-am enumerat. Îmi vine puțin greu să explic asta, e vorba despre istoria mea, feelingurile pe care le câștig periodic și pe care le pot asocia cu vremea sau muzica. Iar mai mult ca toate, am dat peste acel sentiment drăguț peste care s-au așternut straturi de ani cu praf. E atât de frumos! ...iar zilele astea m-am gândit la un nume. Clișeicul ego al meu ce se zbate să iasă din această repetiție enervantă trișează. În fine, m-am gândit la un nume și nu am găsit. Și radiez de fericire! Eu realizez... Înseamnă că m-am învins și i-am invins pe toți! Orice nume vine cu un sfârșit al său. Privește în jur! Eu mă uit prin acel sertar și îmi dau dreptate, căci eu îmi imaginam acele romane cu foarte multe volume incluzându-l pe ultimul. M-am uitat prin nevoia mea de a pune capăt după un timp unei saga, fără a putea face ceva în privința asta - în cel mai bun caz o întorceam pe toate părțile și asemenea unei cârpe, o storceam până devenea mai uscată ca soarele. Și asta sperie, nu? Pe mine mă sperie. Dar...

Astăzi sunt fericit; radiez! Pentru că, serios, nu are nume. Doar există și eu sunt fericit! Vom fi aici pentru totdeauna!

08 noiembrie 2011

Abendlicht verjagt die Schatten

Aș vrea să nu mă îndepărtez vreodată de mine. Cu toate că de multe ori sunt un prost; zic, fac, gândesc multele zburătoare ce-mi trec prin minte. Chiar îmi doresc să mă întorc pe pământul meu, pe o Terra frumoasă, acolo unde zace cel Cumpătat.

*

Eu mă blochez des în puncte istorice și aceleași intersecții idioate care mă fac irascibil. Urăsc repetiția și urăsc neputința. Și oamenii... Nu, pe ei nu îi urăsc. Oamenii ăștia care sunt atât de egoiști și răsfățați fără să-și dea seama! Urât egocentrici. Spre exemplu, au impresia că ajutând alți oameni sunt altruiști! Pff, și amuzanți! Ce mă fac eu cu ei? Nu pot să-i las așa de izbeliște, nu pe toți și nu tot timpul. Nu mă lasă inima! Dar eu nu sunt Dumnezeul lor... E arogant să mă bag peste alții, peste viața lor? Poate îndrăznesc să îi cutremur. Chiar și asa, nu vezi cât de derutați sunt!? Dar așa e, viața lor e viața lor, iar schimbând o cărămidă... Altă tencuială, vopsea, meșteșuguri. Riscant. Să fie sănătos să-i las așa? Viața lor e viața lor... Mă întreb: câți dintre ei își rezolvă crizele prin care trec? Și câți dintre ei sunt fericiți? Eu vreau oameni fericiți, dar ei sunt fraieri. Cei în care cred eu. Foarte fraieri. Trăiesc în dimensiunile lor complicate și ciudate și fără sens. Problema mea e că nu sunt bun la asta - să-i ajut. Statistic vorbind, NU sunt bun! Și tot statistic vorbind, nu poate ieși bine de acolo de unde... Nu vreau să fiu o piază rea și nici nu vreau să pierd ceea ce am. Și nici nu-mi stă în fire să nu mă bag. Porcărie de intersecție și gânduri irosite...

08 septembrie 2011

Grey Sky

Mă simt la pământ și nu cred că sunt în stare să fac asta. Parcă sunt cumva în plus, sau am impresia că încurc. Am impresia că rănesc sau voi răni. Știi, nu vreau să fiu în plus nicăieri! Am învățat cum sunt oamenii, îi cunosc foarte bine și uneori cred că în lume ar fi pace dacă eu doar mi-aș vedea de treaba mea. Mintea mea trăiește fără anestezie întoarcerea instinctelor mele primare și a gândirii mele egoiste și înguste. Totul începe să se învârtă în jurul unor limite morale impuse de un fel de posesivitate absurdă. E posesivitatea care mă face să mă simt un monstru. Și nu sunt capabil să mă lupt cu ea. Nu mă simt în stare, pur și simplu. Ai habar cât de tare mă irită asta? Normal că vreau să fug de războiul pe care știu că oricum l-aș pierde și să îi salvez pe toți de mine. Cine știe când voi deveni un fel de Hulk al personalității și voi începe să distrug tot ce se află în jurul meu? ...și asta doar pentru că îmi scap de sub control. Nici măcar nu știu de la ce a pornit totul! E urât... Iar din cauza a ceea ce se întâmplă, am încetat să îmi văd viitorul; mi-am pierdut orice fel de încredere pe care o aveam. Cred că sunt pe cale să mă pierd în totalitate. Mă doare când spun toate astea, dar zău că urăsc să fiu așa. Urăsc să fiu atât de egoist și să mă consider pe mine mai bun decât ceilalți, pentru că asta am făcut în ultima vreme și mă sapă. Viciile mele sunt teribile față de nimicurile lumii și ar trebui sa îmi văd doar de mine. La naiba cu caprele celorlalți! M-am tot legat de problemele altora și am căutat să fie ei cât mai aproape de ceea ce consider eu „ok”, însă am avut nesimțirea să zbier dintr-o altă galaxie. Nu mai sunt capabil să mă schițez; și nici nu am cea mai mică idee cum să mă întorc la „zeul” meu, cum obișnuiam într-o zi să fiu. Mi-am promis de prea multe ori că voi sta să mă gândesc la mine și la cum aș putea să îmi îndrept situația, dar nu am ajuns niciodată în acel loc. Nu pot înțelege ce aliniere a planetelor se întâmplă în capul meu. ...măcar nu e unul dintre acele momente penibile în care dau vina pe toamnă și încep să vorbesc despre lucrurile bizare pe care le simt atunci când sunt melancolic sau irascibil...

25 august 2011

Km 1+1

Întotdeauna este vorba despre ceea ce simți, apoi despre ceea ce gândești și ce spui. Și ce faci, desigur. Sau, în cazul actual, important este nivelul de alcool din sânge. La fel, este vorba despre momentul potrivit... De chestiile în care tu crezi și ceilalți le consideră deplasate. Îmi asum responsabilitatea asta, dar de asemenea știu că din cele șapte miliarde, poate nu există patru persoane care să fie pe aceeași lungime de undă. Este vorba despre lucrurile pe care le gândesc și poate sunt ciudate. Este vorba despre iubirea pe care o simți în tine și care are nevoia de a ieși afară, de a fi împărtășită. Lucuri pe care ajungi să le spui doar atunci când ești măcar amețit, căci ești prea timid în realitate și profiți inconștient de ocazie. Și ți-e frică de faptul că a doua zi lumea ar putea uita cine ești tu. Cine ești tu în totalitate sau substratul tău profund. Toți îl avem, sau cel puțin asta vreau eu să cred, optimistul din mine. Mie, personal, mi-e frică să nu îndepărtez oamenii. Mai ales la cei care țin și pe care îi apreciez până în ultima clipă și după. Mi-e frică de ideea... știi, cred că exagerez când scriu aici. Că mă plâng, și pe caz concret, ajung să o îndepărtez pe cea pe care o iubesc cel mai mult. Mai ales prin ce încerc să demonstrez în locul ăsta. Față de mine sunt penibil pentru că mi-e rușine să recunosc că iubesc. Nu (mai) știu ce este corect, dar cunosc vârtejul din interiorul meu. Mă rotesc între penibil și normal, haotic și ordonat, și așa mai departe. Despre seara asta și discursul meu lung și aiurea îmi aduc aminte că a urmat o pauză lungă în răspunsul pe care îl așteptam. Genul de situație care se presupune să-mi deschidă ochii; dar ai mei sunt de mult timp închiși...

17 august 2011

Km 1

E puțin cam complicat, știi? Perioada asta mă face oarecum agitat, mi se pare cea mai aiurea dintre toate părțile călătoriei. Totul e o călătorie de fapt, iar cum ziceam, începutul său e aiurea. Pentru că... pentru că îmi pun atât de multe întrebări, încerc să mă gândesc la felul lucrurilor de a fi, în special la cele care urmează. Cel mai mult persistă îndoiala asupra acțiunilor mele. Și apoi vreau să le modelez cumva. Cu tot cu literele ce le inițiază și apoi cuvintele, iar când vine vorba de concretizare... iese ceva diferit, ca de obicei. Și continui să analizez, să verific, să mă gândesc, să mai ascult câteva melodii și iar să analizez, sau în alte situații doar mă blochez și tac. Pe scurt, mi-e teamă să nu arunc o piatră pe calea ferată iar trenul meu să deraieze. Nu-mi place atunci când trenurile deraiază și eu sunt prin împrejurimi. Mai ales când e vorba despre trenul meu... Asta, și faptul că e doar începutul. Și pașii ăștia mărunți cu care înaintez eu acum mă fac să mă comport haotic și poate caraghios și ...cu totul și cu totul altfel decât sunt eu. Nu vreau să fiu învățat, reținut cu măști ce-mi acoperă fața sau alte deghizări. Vreau să fiu eu! Deși am observat că atunci când încerc să mă feresc de asta, o fac tot mai evident. Iar faptul că mai și cunosc ce mi se întâmplă mă face să fiu și mai agitat și am până la urmă o dublă sau triplă responsabilitate. Totul se învârte în jurul meu cu o viteză poate mult prea mare pentru mine și amețesc. Așa cred eu că împing călătoriile departe de mine. Mă gândesc că împing totul, că împing viața, împing lucrurile frumoase, că te împing pe tine. Iar ăsta... ăstea-s ultimele lucruri pe care le-aș putea dori cu adevărat. Nu-mi dau seama ce simt acum - dacă pot avea sentimente frumoase sau sentimente urâte. Criza mea de identitate îmi zice că nu mă deosebesc de un criminal sau de o minte luciferică, dar deșteaptă; poate ne desparte ceva minuscul. Mă sperie gândul că un cuvânt spus altfel sau altcândva sau o acțiune înfăptuită prea devreme poate distruge turnul nostru micuț. La prima vedere, pare paradoxal. De ce sunt acum îngrijorat și nu peste ceva timp!? Cred că încă învăț ce înseamnă acel „prea devreme” sau „altundeva”, „altfel”, „altcândva”. Noțiuni atât de sensibile și cu atât mai puternice. Poate e înțelept să mă sperie puterea, sau poate sunt eu fraier. Sau poate trebuie doar să nu mă mai gândesc atâta...

05 august 2011

Editorial

Cred că genul ăsta de articole mă caracterizează acum. De o perioadă nu mai am inspirație deloc pentru cele fantastico-abstracte. Pe viitor știu sigur că cele abstracte vor mai exista, căci așa sunt eu în unele/multele mele momente. Probabil voi încerca să-mi dezvolt partea cu descrierea evenimentelor/formațiilor (de fapt, descrierea în general îmi dă bătăi de cap) - am impresia că limbajul meu e tâmpit când vine vorba de recenzii. Mă rog, am tot avut în minte dorința de a-mi scrie „realizările” aici. Mi-am zis că aștept să termin cu bacul, apoi să termin cu admiterea. După am scris ceva, dar când am recitit a doua zi am renunțat și am șters postul de pe blog. Și au trecut vreo două săptămâni pentru a mă întoarce la editat. Sunt în concediu!

Știu că am zis că voi povesti despre The Festival of Dreams - prima mea experiență mai serioasă atât dpdv. organizatoric cât și muzical (cum am spus că voi scrie și despre Anathema... dar să mă țin parțial de unul dintre cuvinte). Am cunoscut atunci niște oameni minunați - italienii din trupa pe care am mai promovat-o pe-aici, Oniric (cu care am reușit să trecem peste bariera lingvistică și să ne înțelegem genial). Aici ar fi de povestit o căruță de lucruri, însă esențialul este că am văzut ce poate însemna prietenia și - concluzia mea generală - am devenit mai înțelept. Eu nu pot descrie frumusețea, nu mă pricep, așadar... Mai departe, emoții pe scenă cum am avut atunci, pe 7 mai, nu cred că voi mai avea vreodată - având în vedere că am fost cel care trebuia să mențină legătura cu publicul - am prezentat piesele, mi-am numit colegii și DA, m-am bâlbâit! Dar a fost concertul care ne-a scos pe harta evenimentelor și ne-a făcut mai însemnați și, de asemenea, au fost puse bazele unui nou proiect - Laonlyness (mult mai puternic dpdv. muzical din toată istoria proiectelor sale) - al unui drag prieten. Proiectul a stârnit reacții foarte amuzante și contradictorii: unii sunt foarte plăcut surprinși, alții sunt extrem de deranjați. Chiar e amuzant! Iar ca organizator, practic, am ajuns la nivelul la care mi-am dorit în momentul în care am început să visez la toată treaba asta. Mă bucur din suflet că am ajuns aici și sper să existe o continuitate. Apoi a urmat cântarea de pe 14 mai cu Trooper și Krepuskul în Rockstadt (alt tărâm cucerit) și festivalul Deep in the Underground - ediția a doua. Aici situația e puțin mai complicată... Ca și pe 7 mai, am fost în echipa de organizare și am și cântat cu Hteththemeth (care a fost un Laonlyness puțin de tot mai dur). Nu vreau să intru în detalii, cert e că nu am putut să încheiem cu succes, deoarece moldovenii (adică God) nu au mai avut ocazia să cânte în acea seară - poliție, românia, motive de genul. Din fericire pentru fanii lor, „barbarii” vor avea ocazia să își susțină primul concert pe meleagurile brașovene prin toamnă. Ah, am uitat să menționez că pe 8 mai am tras o fugă până la București, unde au cântat Riverside și Tides from Nebula. Primii au deja un nume în ale progressive metal-ului și merită să ajungă și mai sus de atât, însă pentru Tides from Nebula nu am cuvinte! E o trupă pe care o recomand cu toată inima, mai ales live. Și din fericire se vor reîntoarce prin noiembrie. Post-rock ftw! În plin bac, pe 11 iunie am cântat tot în Rockstadt, în deschiderea celor de la Celest. Nu știu ce pot să spun, dar cred că a fost ok!? Mă bucur că de data asta unii au putut să vadă acest QuantiQ integral și nu DOAR o melodie! A treia experiență în Rockstadt, dar vreau să cred că a patra oară va fi mai ok! Anyhow, eu mi-am continuat bacul - perioadă în care am lăsat-o ceva mai moale cu trupa. Nu regret nimic legat de examene, cu toate că am învățat pe bune pentru examenul ăsta doar cu puține zile înainte - nu sunt mândru de asta, nu sunt un exemplu de urmat, dar pentru mine important e că am trecut la mate. Am avut emoții, am detestat matematica, dar acum totul e ok. Fără doar și poate, nu mă voi mai atinge vreodată de materia asta scârboasă. În fine, mi-a fost greu, dar cele mai tari faze abia acum încep :D. Bacul l-am luat cu notă destul de bună (m-am scos cu anatomia), ceva în jur de 8, iar cu o zi după afișarea rezultatelor am aflat că vom cânta în finala concursului pentru trupa ce va urma să deschidă concertul Bon Jovi. Ei bine, am fost la București, am cântat, am fost noi și am câștigat - aleși de managementul Bon Jovi. Ye, reason to be proud of. Eh, apoi a urmat bătaia de cap ce preceda concertul - ba nu aveam cum să cântam la București în Piața Constituției, ba mai aveam nevoie de ceva, șamd. Am fost sunați din diferite părți, dubioși care au încercat să profite de confuzia noastră and so on. Din fericire, totul s-a rezolvat cu o zi înainte și a ieșit perfect pentru momentele în care aproape ne dăduserăm bătuți. Am cântat și pe 9 iulie în Clubul Țăranului Român, dar nu consider că e ceva de menționat... Nu vreau să par arogant, dar nu a fost deloc important și organizarea... Chiar și asa, iar am dat peste niște căcaturi, incluzând aici căldura și problemele clapei lui Vlad. Dar, da, am cântat duminică, pe 10 iulie, în deschidrea lui Bon Jovi, în fața a patruzeci de mii de oameni!!! It means a lot! Și ne-au aplaudat. Iar feelingul ăla este incomparabil. Să fii aplaudat de atâta lume!?!?!? Nu am avut emoții, ci mai degrabă am fost entuziasmat, dar aș da orice să fiu cât mai mult în starea aia. Nu cred că sunt conștient de tot ce am realizat.

All in all, au fost câteva zile în care am cunoscut lume importantă și oameni buni și am cunoscut convingerea că nu totul e atât de nașpa pe-aici, pe la noi. Că nu toate lucrurile geniale sunt pe pile și că munca și frumusețea mai sunt apreciate pe bune. Și că e suficient să crezi în tine și să-ți vezi visul cu ochii. E tare genial totul! Inclusiv mâncarea staffului lui Bon Jovi :D. Dacă mă întrebi, DA, aș vrea să lucrez în condiții d-astea!

A mai urmat o săptămână agitată, cu meditații și emoții cu privire la admiterea mea la medicină. E ciudat, nu? Adică să și cânți, să îți faci ca lumea treaba în formație și să mai fii și medic... Vreau să cred că e posibil și o să fac în așa fel de acum înainte. And have a social life as well! A trecut ceva timp de la examen și... sar peste multe aspecte, important e că deși a doua zi dimineață am stat cu inima în gât, am aflat în cele din urmă că am intrat!!! Și chiar bine, pe lângă faptul că sunt la buget! Iar acum sunt foarte entuziasmat și nerăbdător! Deși majoritatea îmi spune că greul de acum vine, I don’t believe them, la urma urmei ăsta a fost cel mai greu pas. Mai am eu emoțiile mele, but as someone important to me said: nu mai am vreun motiv pentru care să mă plâng.

Știu că nu spune prea multe tot ce am scris aici, ci doar că sunt fericit și mândru de mine și... Chiar sunt fericit! Sincer, ar fi urât din partea mea să mai spun că nu sunt norocos sau că nu mi s-au îndeplinit dorințele/visele. Și îmi dau seama cât de mult m-am înșelat dintr-un anumit punct de vedere atunci când am crezut că situația e complicată și am interpretat-o cum am vrut. Genul acela de moment (obișnuit în cazul meu) în care am avut totul atât de clar în fața ochilor și nu am fost capabil să văd și să realizez ce se întâmplă (sau am negat). Dar mă bucur că am avut norocul să nu existe un „prea târziu” thingy. Ar fi fost aiurea. Cinstit, dar aiurea...

26 iunie 2011

Reality Dream III - Being Awake

Orice s-ar fi întâmplat în trecut, eu am trecut peste. Cu certitudine. Ăsta e un lucru ce mă sperie prea tare la mine - ușurința cu care merg înainte. Am altceva de făcut în afara acceptării? Mă irită pe mine cum de fiecare dată zic „asta e!” și sunt convins că am câștigat potul cel mare. Și chiar sunt convins! Mă uit la mine de la distanță și spun „frate, ăsta a câștigat acum! uită-te la el! l-ai mai văzut așa?”. Și răspunsul vine... - „De fiecare dată!”. Așa este, nu mai exagerez acum. Mi-am zis că mă pun la punct peste câteva săptămâni; am peticit câțiva stâlpi, ar trebui să țină până atunci. Dar mă întreb dacă într-adevăr voi reuși asta. Toate luptele pe care le-am dus cu mine în mine m-au obosit. Vreau să cred că a venit momentul în care mă decid ce voi face de acum înainte, să nu cumva să mai fiu pus în asemenea situații. Nu am știut niciodată ce presupune o maturizare; spre exemplu, nu mă gândeam că voi ajunge să beau cafea... Nu eu sunt cel maturizat. Eu sunt cel din totdeauna. Nu?

Problema mea e că nu știu ce trebuie să fac în continuare. Sunt pus în acele intersecții parcă prea des. Și mi-am promis acum câteva săptămâni că acea perioadă va fi ultima în care voi alege vreo cale (fiind vorba doar despre anumite tipuri de intersecții; de-asta voi construi niște giratorii, voi putea să nu aleg niciodată și totuși, nu voi rămâne blocat într-un punct, bașca mă voi putea întoarce). Voi merge privind în toate părțile, numai în față nu. Fără să am habar unde voi ajunge, dar zero implicare sau înțelegere. Înțelegi? Așa am zis, pentru că până acum și ea mi-a dovedit că e obositor. Mă afund în tot felul de aiureli pentru că... „Pentru că așa sunt eu”, am spus. Greșit! Lucrurile astea nu au legătură cu cine suntem sau cu ce trebuie să fim. Fac parte din categoria aia de chestii cu „lucru manual”. Ai avut dreptate tu, împreună cu restul persoanelor care mi-au spus că sunt complicat și că tot ce fac eu este în așa manieră încât să pară un fel de puzzle. Mie și acum mi se pare intrigant, dar înțeleg ce spuneți (mult mai bine acum). Nu mai vreau să controlez eu ce urmează pe drumul ăsta. Doar voi merge, ce va veni către mine, foarte bine, dar cât timp va exista paralelismul ăla pe bune între noi... Ei bine, asta e!

Concret vorbind, aș dori să renunț. Nu înțeleg: știu sigur că nu mai vreau să caut semne sau să mă joc pe ascuns. Nu mai (vreau să) caut ajutor. Nu am mai trecut prin camera aia de zile bune, lăsând-o pe fata care pretindea că îmi este prietenă să-și fumeze țigările. De fapt, nu mai știu ce se întâmplă pe lângă mine de mult timp. Sunt mult mai preocupat de alte lucruri acum, printre ele fiind și faza asta. Să-ți spun ție cinstit, încep să ...simt chestii „pe bune”. Dar dacă ți-aș zice în față lucrul ăsta (pe care știu că măcar în adâncul tău îl cunoști; sigur ți-a trecut prin minte) unde am ajunge? În altă intersecție? Sau poate vreo situație penibilă. Habar nu am ce gândești tu sau ce ai gândit vreodată sau ce vei gândi. Spune-mi doar să o las baltă. Fă-o! Și să știi sigur că despre tine am vorbit acum! Lasă-ți îndoiala la o parte și spune-mi să plec, că interpretez eu unele fapte greșit sau ceva de genul. Găsești tu ceva, știu că poți. Orice, dar...

Nu mai dorm.

13 iunie 2011

Reality Dream II

- Mai ești confuz? mă întreabă.

Îmi e greu să-i răspund. Mai sunt confuz? Mintea mea îmi zboară departe și privirea mi se fixează asupra scrumului din scrumiera ce stă pe masă. Îmi pun capul pe umărul ei, iar ea începe să-și plimbe degetele prin părul meu. E cald și bine aici, la ea. Mai sunt confuz?

- Nu știu... îi răspund. Mă gândesc că da. Nu-mi mai place să mai răscolesc printre gânduri. Vreau să le las așa pentru o perioadă. E aiurea, mă crezi? E in-cre-di-bil de aiurea tot ce se întâmplă acum!

- Și dacă e atât de aiurea, de ce nu te cari? Nu te înțeleg, lumea e mare.

- Eu încă cred. Cred în... știi tu, posibilitatea de a se termina cum îmi doresc eu. Dumnezeule, tot timpul am fost cel care a cedat prea repede. Iar acum vreau să lupt și eu. Cum de ce mai stau în aiureala asta? Nu îmi doresc să ...uit, simplu.

- Ești mult prea încăpățânat. DIN NOU! zbiară, o urăsc atunci când zbiară. Vrei să fii tu deșteptul pământului și să îmi demonstrezi mie că orice căcat pe care ți-l dorești tu se și întâmplă. Idiotule!

Mă irită. O simt și pe ea enervată și a încetat să mă mai mângâie. Îmi ridic capul și mă scol în picioare, plecând în cealaltă parte a camerei. Încep să o privesc în ochi și deschide gura din nou pe același ton ridicat și irascibil:

- E frumos că tu vrei să nu mai cedezi așa ușor, bla bla bla. Dar nu te mai băga în situații de-astea! Nu reușești nimic, fii serios. Uită-te în stânga și în dreapta, vezi naibii ce se întâmplă. Nu-mi spune mie că tu chiar crezi că se va termina bine pentru tine. NU se va termina bine pentru tine!

- Și ce pula mea vrei să fac? Am nevoie de suport acum, nu de căcaturile tale. Ce vrei să fac? Nu-i vina mea!

- O, ba da! Din mom...

- Sictir! îi zic întrerupând-o.

Se uită urât la mine. Nu am mai văzut-o atât de nervoasă până acum. Mie inima îmi bate puternic și sunt foarte agitat. Într-un fel... De fapt, are dreptate. Trebuie să aibă dreptate când zice că trebuie să plec din groapa asta și că lumea e mare. Dar lumea asta mare nu e pentru ceea ce caut, cred. Mă întorc cu spatele la ea și plec furios din cameră.

11 iunie 2011

În cele din urmă, soarele va câștiga. Oricum strălucește.
(îmi pare rău pentru metaforă, am scris mai jos că voi înceta să vorbesc despre mine)

09 iunie 2011

Stare (epilog)


"Distractions from the truths we dare not face... At the edge of the universe, there are a million angels..."
(Anathema - Sentient)
Mă gândesc că poate ar fi trebuit să închei „stările” cu articolul ăsta, să nu zic de întreg blogul. Mi-ar plăcea să termin cu totul, dar nu știu dacă m-aș putea abține din scris. Îmi place toată treaba asta cu blogul, îmi place să fiu citit și mai ales îmi place să scriu. E o chestie a mea, dar poate a venit, totuși, acel moment - să las totul deoparte și să mai fac un pas înainte.
De multe ori m-am gândit să îmi scriu un testament. Să știu că va cânta cineva pe bassul meu și după ce voi muri și își va aduce aminte de mine. Va vorbi în concerte despre ce om bun am fost eu. Nu știu de ce merg atât de departe, poate când voi fi mort nu voi mai fi interesat să mă aflu în centrul atenției. Și la fel de aiurea e faptul că presupun că ar trebui să lucrez constant la testamentul ăsta. Cândva aș fi vrut să las un lucru drag unei persoane care între timp a ajuns să mă urască. Ce fac în cazul ăsta? Iar viața face pași și fără ei. Viața mea. Voi construi un testament cu variabile... Ceva cu C++, să le arăt că încă știu, că încă sunt special. Poate tu ești una dintre acele persoane care consideră că sunt narcisist. Nu-mi placi. ...nu mi-aș putea imagina un Mihai serios. Îmi place să mă joc. Îmi place foarte mult să mă joc. Știi la ce mă refer! Într-o zi, curând, voi renunța la restul lucrurilor (nu pot să fiu mai clar; e enervant și pentru mine) și mă voi păstra jucându-mă... Și voi fi egoist.
Mă simt prea ciudat de ceva timp, de-asta am ajuns să scriu acum. De câteva săptămâni nu am reușit să mai dorm bine, sunt foarte agitat și aerian. Nu sunt bine nici fizic tot timpul; ieri am fost irascibil. Iar lumea... Sunt două posibilități, cred: ori oamenii care mi se par aiurea mi se par și mai aiurea, ori e momentul în care realizez că e o chestie generală și aproape toți oamenii sunt aiurea, un fel de maturizare așa. Toți sunt triști, toți victimizează, toți vorbesc despre aceleași căcaturi tot timpul și e atât de obositor... Vreau o pauză de la ei; nu-mi place să îi aud așa. Voi începe să trântesc uși când voi auzi despre politică, salarii, lucruri puerile!? Îmi pare rău, poate doar m-am săturat eu să ascult. Să-i ascult; să le ascult dilemele lor pretinzând că ale mele sunt rezolvabile și/sau nesemnificative. Ei bine, ale mele sunt mai cu moț și mă țin ocupat aproape tot timpul încercând să le fac naibii să dispară. Pentru că eu rămân, eventual, doar al meu. Și mă mai jucam când?
Am terminat liceul, mai am puțin și hopefully scap și de bac, apoi de admitere și... ce urmează? Cred că voi înceta să insist pe tot ce îmi trece prin minte și îmi voi lăsa gândurile să curgă. Să vină totul la mine pur și simplu. Dar încă sunt tare irascibil! Mă disperă să tot văd caiete împrăștiate prin cameră. Mă voi tunde, punct. Și mă disperă că nu am răbdare să învăț o melodie de la cap la coadă. Bine că nu am clape...
Visez la un beci sub o poiană. Oamenii pot avea beciuri sub poieni, nu? Și va fi acolo micul meu studio. Voi avea și o vioară și o chitară acustică și microfon și multe multe postere pe pereți. Afișe de la concertele la care am fost. Voi avea un fotoliu foarte comod în care o să adorm de cele mai multe ori ascultând The Coral sau Travka sau Anathema - depinde de stare. Și va fi studioul meu, doar al meu. Va fi răcoare. Și mă gândeam ca poiana de la suprafață să fie tot a mea. Iar lângă să am o pădure mică și un hamac. Bine, mi-ar plăcea să aud un pârâu, dar nu-i obligatoriu. Poiana asta trebuie să fie într-un colț uitat de lume, departe de alți oameni care mi-ar cere să stea acolo jos cu mine. Eu acum nu vreau companie. Aș lua poate doar o singură persoană, dar nu știu dacă ar fi bine. De asemenea, mi-ar mai trebui o mașină să pot ajunge acolo. Locul frumos ar putea deveni detestabil dacă mi-ar lua prea mult să ajung la el. Poate chiar să descopăr teleportarea între timp.
Dar voi continua să visez... Asta fac toată ziua. Asta fac tot timpul: visez la lumea mea perfectă, nebună și ciudată. Nu-mi place faptul că e lipsită de realitate. Și uite cum mă bag eu în tot felul de situații imposibile (cu iz de telenovelă)... Asta face un Mihai. E definiția lui. <<Am mai vorbit despre asta>> - așa spun eu că se leagă stările. Așa mă leg eu. Azi am primit un șervețel.
Răbdare? Nu. Nu mă caracterizează. E ceva ce îmi doresc - răbdarea -, dar nu știu dacă mai merită în zilele astea de război. Îmi există nevoia de certitudine, înțelegi? Doar acum, în momentul ăsta! căci ți-am spus că voi începe să las la o parte lucrurile neimportante și mă voi juca și atât. Poate voi scrie doar articole abstracte de acum înainte. O să scriu și o carte. Probabil tot abstractă. Mă voi transforma din ciudat în abstract; mă voi numi Mihai Abstractul și voi fi un mic viteaz.
Azi am primit un șervețel. E complicat și probabil se subînțelege că înseamnă ceva (mai mult) pentru mine din moment ce îl tot pomenesc. Apropo, tu să nu uiți că eu țin minte lucruri. Țin în minte chestii. O să te țin și pe tine în minte. Și poate prindem și următorul sfârșit al lumii împreună. Tot acolo. Mie mi-ar plăcea.
E târziu și poate ar fi trebuit să-mi citesc la biologie, sau ceva de genul. Mihai dă la medicină. Mihai... Lui Mihai îi vei lipsi.

04 iunie 2011

Pian. Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii! (Stare, partea a XV-a - final)


Dacă îți spun că zbor, vreau să știi că e din cauza ta...”, ziceam. Cânt acum pentru lumea aia a mea și nebună. Sau pentru ce există deja, dar prin gânduri. Lumea aia… ! Acea linie albastră de la orizont, locul „dintre”. Știi tu, lumea care, ca și în film, mi-ar fi subordonată. Imaginează-ți doar că ai face parte din ea. Am trece prin toate anotimpurile într-un singur pas și ne-am opri în canicula verii - asta pentru tine. Eu vreau să plouă cu muzică. Iar apoi ți-aș da și ție aceleași drepturi, să fim egali. Am încredere în tine. Zici că (e) prea mult? Habar nu am de ce, poate așa sunt eu. Sau poate… Poate ești tu vinovată de toate astea. Mie, personal, îmi pare bine …pentru că observ cât de ciudat este totul și cât de ciudat sunt eu. Dar dacă nu aș fi ciudat, ce aș fi? Eu sunt Mihaiul. Mihai cel Mihai.

Încerc să mă obișnuiesc cu întreaga situație. Încerc și încerc și încerc. Oricum mi-am promis că va fi ultima. Și, mă rog, ultimul capitol despre mine. Despre stările mele și despre tot ce înseamnă „eu”. Așa mi-am zis. Cu toate că așa îmi zic mereu, dar… Dar de data asta vreau să ma țin de cuvânt! Am ajuns la concluzia că sperii prea multă lume astfel și poate nu e bine. Mai imaginează-ți că aș scrie o carte despre mine și viața mea; despre gândurile mele… Realizezi că sunt două categorii de oameni care fac asta? Ori cei care sunt singuri, ori cei care își planifică o nouă viață/sunt masochiști. Lucruri care-s la mintea cocoșului, totuși… Iar eu mă gândesc tot mai mult să dispar pentru o perioadă; la ce bun? Mai bine mă izolez în idealurile mele. Îmi place să visez și… e perfect. Mă voi izola, da. Stări, stare, stărilor, Mihai. Mi-e dor de atâtea lucruri, puiule. Mi-e dor de…

22 mai 2011

Peronul 2/3 (Stare, partea a XIV-a) [cenzurat]

Dacă îți spun că zbor, vreau să mă crezi. Păcat că de multe ori reacționez prea exagerat și acțiunile mele îmi par urâte și fără sens. Eu îmi par fără sens. Ca și berea asta neagră. E amară și fără sens. Am uitat să-ți spun că nu îmi place cafeaua. Și știu să fiu narcisist. Și să fiu entuziasmat. Și mai știu să fiu eu foarte mult. Știu să devin agitat când mă gândesc la... Dar, bine, sper să le descoperi tu pe toate astea. Iar acum nici nu vreau să mă gândesc la toate lucrurile care ar putea fi urâte. Și daaa, pot să zbor! Mai și dansez din când în când, dar nu îmi place când mă vede cineva. Uite, acum dansez. Dansez. Cât de ciudat pot să scriu uneori! Astea-s stările mele. Ciudate, așa-i!? Ei bine, cu tot cu ele, eu sunt fericit. Și știi, eu când sunt fericit nu prea pot să scriu! Și când mă gândesc la toate chestiile pe care le fac, mă pufnește râsul. Dar mă crezi că nu am fost mai fericit? Nu așa. Cu toate că eu sunt foarte entuziasmabil, așa... Acum nu pot să ating/cuvintele ce încet se sting/nu pot fi altul decât sunt/mă înspăimânt!.

20 mai 2011

Marooned (Stare, partea a XIII-a)



De ce ne urmărește istoria? De ce ne pune în aceleași situații? Scutindu-mă de căcaturile cu „trebuie să înveți”, că doar am învățat destul. De ce trebuie să existe granițe, să existe alte lumi și tot felul de porcării de genul? Urăsc să existe o distanță. Și mai urăsc - dar știi cum? TERIBIL DE MULT - cuvântul „imposibil” și tot ce presupune el.

M-am obișnuit să stau pe insula mea pustie. De parcă nu ar exista civilizație. Consider, deja, că eu sunt un naufragiat în adevăratul sens al cuvântului. Nu pot decât să mă îngrop în beția asta, sau în ideea că mâine ar fi sfârșitul lumii. Mă gândeam o vreme că viața mea se va învârti în jurul unor inutilități. Nu m-am abătut de la asta, din ce văd că mi se întâmplă, dar poate mă salvează sfârșitul ăsta al lumii. Imaginează-ți! Fără bac, fără ...problemele mele existențiale! Nu aș mai cânta în fața a 20000 de oameni la anul, dar dacă există un rai și voi cânta acolo în fața a miliarde? Eu nici nu mă văd îmbătrânind, să-ți spui drept. Doar abandonat pe o insulă. Tare mult mi-ar plăcea, probabil. Nu ar trebui să știu că există o șansă foarte mare să mă lupt cu ...o întâmplare ce urmează să apară. Da... HATE IT! Urăsc totul. Urăsc felul în care a apărut situația asta. Dar se potrivește cu profilul meu, nu? Tot timpul se potrivește. Mihai și norocul său! Oare cum e să fii pasăre? Cum e să zbori? Vreau să zbor! Presupun că păsările nu au sentimente, deci e perfect. Să zbor sute de kilometrii fără să-mi pese de ...prostii. Asta e partea aia care doare, știi? Altfel, ne-am sui împreună în transsiberian și nu am coborî vreodată. Poate doar pe insula mea pustie. Dar lumea nu va fi niciodată a noastră, așa-i? Bolovanul ăsta e greu, uitasem de el... Știi ce e amuzant, totuși? Că pe tine te cunosc din cealaltă viață. Cea întunecată - a mea. Sau undeva pe-acolo. Te știam de pe-atunci și nu am crezut în viață atât de mult. Iar acum e cât se poate de aiurea. Pot să primesc mai multă bere, te rog?

17 mai 2011

Alternosfera - live în Rockstadt (13 mai 2011)

Evenimentul de vineri seară a fost cu siguranță printre cele mai așteptate concerte ale acestei jumătăți de 2011 în Brașov, mai ales că Alternosfera este una dintre cele mai iubite formații cântătoare în limba română. În deschiderea moldovenilor aflați în turneu de promovare al noului album, „Virgula”, aveau să cânte Mat, o trupă tânără din Iași.

Publicul și-a făcut apariția în club începând cu ora 8, astfel Rockstadt-ul devenind repede neîncăpător pentru cele peste 200 de suflete. Am fost tare surprins să observ atât de multă lume, având în vedere că prețul de 20 lei pentru un eveniment nu este tocmai la îndemâna oricărui brașovean. Dar, din fericire, se pare că pentru muzică și Alternosfera nu a existat niciun fel de criză economică, ba poate chiar un motiv important pentru un refugiu de rutina zilnică. Astfel, concertul organizat de Metalsupport a însemnat un succes încă de dinaintea începerii sale propriu-zise.

Cei din Mat nu s-au lăsat așteptați și au urcat pe scenă chiar la timp. Deși fiind complet necunoscuți pentru publicul brașovean, ieșenii au reușit să treacă peste această „barieră” și au început curajos prima lor melodie. Trupa abordează un stil ce oscilează între hardcore și nu-metal, ceva mai diferit față de Alternosfera, atracția serii. Cu toate acestea, lumea a fost extrem de receptivă, apropiindu-se de scenă pe măsură ce Mat înaintau în măsuri. Nu a mai durat mult timp până ce publicul s-a dezlănțuit într-un constant pogo și headbang. Așadar, atmosfera s-a încins repede, Mat fiind fără doar și poate pe placul brașovenilor. Chiar și după terminarea recitalului (alcătuit în mare parte din piese proprii, incluzând la sfârșit și un cunoscut cover Korn), Byst și compania au fost aplaudați și chemați la mai multe piese. Din păcate, programul nu le-a permis, dar este și un motiv în plus pentru a reveni în orașul nostru cât mai curând.

După o scurtă pauză binevenită pentru revigorarea celor aflați în Rockstadt, pe scenă și-a făcut apariția în sfârșit și Alternosfera. Trupa a salutat Brașovul prin „Ne unește, ne desparte”, moldovenii fiind intens aplaudați de cei veniți vineri seară. Trebuie remarcat faptul că încă de la începutul concertului au arătat că sunt genul de oameni care vorbesc publicului mai mult prin muzică, melodiile curgând aproape fără întrerupere. Formația ce este alcătuită din Marcel, Marin, Sergiu, Victor și Eugen și-a cizelat de-a lungul timpului un stil muzical propriu, ieșind în evidență în special prin rolul clapelor în trupă, cât și prin unicitatea vocii lui Marcel. Publicul a cântat alături de moldoveni piese mai vechi, precum „Wamintirile”, „511”, „Drumuri de noroi”, „Vreau să-mi dai”, „Visători cu ochi în plumb”, „Femeia nordică” și altele, dar a avut și ocazia de a asculta și piese de pe noul album („Mută”, „Drumuri vecine”, șamd). Concertul lor a părut să dureze prea puțin, brașovenii încercând să-i țină mai mult timp pe scenă prin ropotul interminabil de aplauze. Cu siguranță această seară va rămâne în mintea brașovenilor, și vorbind în numele lor, sperăm de asemenea să revină cât mai curând în orașul de sub Tâmpa. Din păcate, nu a existat și merchandise pentru acest eveniment, însă la sfârșit, artiștii au fost asaltați pentru poze și autografe.

La ieșirea din bar am văzut multe fețe zâmbitoare, am auzit multe păreri pozitive dar în special dorința fanilor de a-i revedea cât mai curând posibil pe moldoveni. O dorință justificabilă din punctul meu de vedere, fără a considera că este nevoie de explicarea dependenței provocate de stilul Alternosfera...

15 mai 2011

Reality Dream

Știe că nu îmi place să fumeze și totuși și-a aprins țigara când m-a văzut intrând în cameră. Am încercat să o conving de multe ori să se lase, dar la urma urmei, e treaba ei. Trebuie să o iubesc așa.

Străbat încăperea și mă așez lângă ea pe canapea. Privesc pentru câteva clipe în gol, iar apoi spun:

- Știi, starea asta e foarte confuză. Simt că trăiesc, în sinea schimbării. Trăiesc din nou! Tu nu te bucuri că blocajul ăla al meu a dispărut?

Continuă să fumeze. Trage fumul adânc în piept, probabil așa îi place ei... Nu îmi răspunde, astfel continui:

- Da... Săptămânile astea au părut secole! Habar nu ai câtă gratitudine am în mine acum. I-aș îmbrățișa pe toți; sunt fericit! Fericit că pot respira lejer. Fericit că am fost salvat... Problema mea, însă, e că habar nu am cum să reacționez. Nu știu ce să fac, de ce să fac sau cum să fac. Când voi scăpa de toate astea?

Imediat ce trage încă fum îmi spune:

- Când vei fi sincer și te vei accepta, dragule...

04 mai 2011

Micul preview al basistului din QuantiQ (Fest. of Dreams)

Au mai rămas doar trei zile până la festival! E o stare foarte entuziasmantă și alertă, dar și oarecum copleșitoare când mă gândesc în detaliu. Copleșitoare într-un sens pozitiv, cred. Să cânt pe o scenă mi-am dorit de mulți, mulți ani, având în vedere că de când mă știu, atunci când ascult muzică, îmi imaginez că sunt în fața unui public și fac parte din trupa respectivă. Că am trecut de la tobe la chitară, voce și mai apoi la bass, nu mai contează, căci primele au fost „încercări” imaginare. Apoi, mai este și partea organizatorică. Asta nu mi-am dorit-o de prea mult timp și a venit pe nepregătite. Nu îmi imaginam acum un an unde voi ajunge. Chiar înseamnă mult pentru mine. Și partea amuzantă e că sâmbătă va veni și un organizator pe care îl apreciez și pe care l-am întrebat aproape acum un an „cum stă toată treaba asta cu organizatul”. Ei bine, mi-a „tăiat-o” din prima, zicându-mi să stau în banca mea cât de mult pot și să mă bucur cât organizează alții concerte. Destul de just din foarte multe puncte de vedere. Dar satisfacția care vine odată cu această implicare este de neegalat.

Mâine vor ajunge și italienii în Brașov și practic suntem pe ultimii 50 de metri. Sunt curios cum vor fi ei, ce vor cânta, cum se vor simți și cum ne vom simți și noi. O să fie ceva special, știu asta. E logic, de altfel. Și acum iar e un moment în care realizez toate astea și mă entuziasmez :D. Vor mai fi mici chestii de rezolvat, dar până la ora concertului totul va fi în regulă și apoi o să ne putem bucura acolo de tot. Despre Laonlyness nu spun nimic, nu vreau să stric surpriza. Dar garantez că va fi o surpriză tare plăcută! Iar QuantiQ-ul... Aș zice că suntem pregătiți, deși s-au ivit câteva probleme de ordin tehnic destul de serioase tocmai în perioada asta. Va fi, totuși, primul nostru concert „pe bune”, cu public mare și la un nivel înalt, cu promovare, vizibiltate, șamd. Pe mine mă încântă mult și locația. Tot timpul mi-a plăcut foarte mult Reduta. Are un aer mai... E genial! Și uite un lucru interesant: tot acolo am avut și primul spectacol „serios” la teatru și ultimul, totodată. Asta se întâmpla acum vreo doi ani și jumătate. Heh, câte s-au schimbat de atunci! Sunt tare mândru de mine! Îmi tot dau seama că sunt unele lucruri pe care (încă) nu le realizez - cum am ajuns să fac ceea ce mă fascinează și să ajung să vorbesc despre asta foarte simplu, ca și cum ar fi ceva la ordinea zilei. Și totuși, uneori mă lovesc emoțiile când merg pe stradă și văd posterele festivalului cu numele nostru acolo. De la organizatori până la trupă participantă. Vreau să cred că rămân cu picioarele pe pământ, orice ar fi. Am atâtea planuri în cap și uite că ele se pot concretiza.

Sper să treacă repede și ziua de mâine iar apoi să se oprească timpu-n loc! THE FESTIVAL OF DREAMS va fi mai mult decât un simplu concert! Nu degeaba are în nume și cuvântul „dreams” :). Mi-ar plăcea să vă știu și pe voi acolo și sper să ne vedem. Până atunci (și după mai ales), emoții, emoții, emoții, emoții!

01 mai 2011

The Festival of Dreams - ONIRIC, LAONLYNESS, QUANTIQ (7 mai 2011)

Mă bucur că în sfârșit se apropie festivalul. Zilele astea voi scrie și un mic preview din ipostaza în care mă aflu. Până atunci, enjoy the video, citiți comunicatul, ascultați trupele pe care nu le cunoașteți (mai puțin Laonlyness - un proiect surpriză) și sper să ne vedem acolo!

Next Dream Event are deosebita plăcere de a vă invita în data de 7 Mai 2011 la prima ediţie The Festival Of Dreams, un festival dedicat muzicii ca poartă către un alt univers, un univers unic al evadării în frumos, în visare. Selecta sală a Centrului Cultural Reduta din Braşov va fi gazda dumneavoastră pe parcursul a 3 ore de muzică, asigurându-vă mediul cel mai plăcut pentru o audiţie perfectă a celor trei nume ce vor urca pe scenă.


Trupa ce va deschide seara, QUANTIQ, surprinde nu numai prin media vârstei componenţilor ei, dar mai ales prin abordarea stilistică. Mai mult spus, formaţia se axează pe mai multe stiluri muzicale diferite, plecând de la un soft-rock melancolic, ajungând chiar la alternative/progressive rock. Putem vorbi şi despre influențe puternice venite din partea unor artişti consacrați, precum Pink Floyd, cât şi din direcția post-rock-ului, un gen muzical relativ nou, aflat într-o puternică ascensiune în Europa Centrală şi de Vest.

Al doilea invitat al serii, LAONLYNESS, nu este altceva decat un nou proiect al muzicianului Lao Kreegan (a.k.a. Leo), cunoscut pentru o multitudine de proiecte muzicale de tot felul, din care putem aminti Lao, Hteththemeth sau The Second Face. Proiectul Laonlyness este o surpriză totală, deoarece momentan nu se cunosc detalii despre concept sau genul muzical abordat, Leo lăsându-vă plăcerea să descoperiţi ce se află în spatele proiectului său doar în seara concertului. Având în vedere că artistul a oferit până în prezent doar spectacole memorabile, fie pline de umor, fie pline de o virtuozitate vocală deosebită, fie pline de elemente teatrale unice, reprezentaţia va fi garantat una care va impresiona.

Direct din inima Italiei şi pentru prima dată în România, ba chiar mai mult, pentru prima oară în estul Europei, formația care reuşeşte să îmbine perfect ideea de cabaret cu neofolk-ul, ONIRIC, va fi poate cel mai aşteptat moment al serii. Oniric va urca pe scenă în formula completă, membrii trupei fiind încântaţi de ideea de a oferi ascultătorilor o experienţă de vis pe acordurile muzicii lor. Ultimul album al trupei, "Cabaret Syndrome", lansat relativ recent, este un album excepţional prin multitudinea de stiluri muzicale ce-l alcătuiesc, dar mai ales prin atmosfera degajată. Din punct de vedere concertistic, spectacolul muzicienilor va fi pe măsura stilului ce îi defineşte, un stil ce înglobează misterul cabaretului autentic, frumusețea neofolk-ului, respectiv oniricul creației genialului Yann Tiersen, italienii reuşind să aducă publicul într-un hipnotic univers muzical.

Acestea fiind spuse, după ce am conturat ceea ce se va petrece pe scena Centrului Cultural Reduta în data de 7 Mai, nu ne rămâne decât să vă confirmăm că noi vă vom aştepta cu mult drag şi cu multe tookies (nişte prăjiturele speciale care vă vor uimi simţul gustativ). Accesul publicului în sală se va face începând cu ora 18, recitalul urmând să debuteze la ora 19.

Biletele în valoare de 25 lei se pot achiziţiona prin reţeaua biletoo (Librăriile Adevărul, Flanco, Sala Palatului, Magazinul Muzica - Bucureşti, Magazin biletoo - Bucureşti şi online de pe www.biletoo.ro) precum şi prin filiala Bucureşti a Bestial Records (Titus - e-mail: titus@bestial.ro, tel: 0722814991) şi www.letsrock.ro . In Braşov acestea se pot achiziţiona şi de la Centrul Cultural Reduta şi Magazinul House Of Music (str. Republicii nr. 48).

Rezervări de bilete pentru cei care vor veni de peste mări şi ţări sau pur şi simplu pentru cei care vor să achiziţioneze biletul în seara spectacolului, se pot face şi pe adresa de mail next.dream.event@gmail.com .

Veniţi, ascultaţi, deschideţi ochii, visaţi!

www.nextdream.ro

QuantiQ www.myspace.com/quantiq
Laonlyness www.thelao.ro
Oniric www.oniricband.org

facebook: http://www.facebook.com/event.php?eid=176836945700305
last.fm: http://www.last.fm/event/1903795+The+Festival+Of+Dreams
MySpace: http://www.myspace.com/events/View/10669499/Next-Dream-Event/

21 aprilie 2011

Pacea Zeului Astronaut (Stare, partea a XII-a)

Oricât ai spune, nu mă simt schimbat. Sau nu mă simt ATÂT de schimbat, precum ei spun... Eu am fost Mihai, sunt Mihai și voi fi Mihai - cu micile mele scăpări. Sunt perfect împreună cu ele. Perfecțiunea înseamnă, de fapt, ceea ce ești. Ceea ce sunt, în cazul de față.

E o seară tare bună de ascultat post-rock. GIAA mi se par melancolici acum, dar dimineață dansam. Serios, nu e ca și cum ar fi ceva în neregulă cu mine. Sunt bine, sunt bine. E un spațiu de care am nevoie. Ce mă sperie, într-adevăr, este să nu devină un spațiu permanent. Sincer, nu aș putea rezista așa. Temporar pot zice că e bine, tare mulțumitor. Știi cum e atunci când ești sătul? ...când ți se face rău doar gândindu-te la acel lucru? Așa mă simt. Sătul! Sătul de agitație, sătul de certuri, sătul de mofturi sau teribilisme. Am ascultat mulți ani felurite povești una mai complicată ca alta. Și am mai și trecut prin ele. Iar paharul s-a umplut... Fiind un pahar uman și, desigur, mai mare, ia mai mult timp până la golire. Că tot ziceam de spațiul acela! Partea frumoasă, presupunând că indiferența nu ar fi ceva pozitiv, e că aici pot fi trist și optimist și același timp. Nu mai sunt confuz, nu mai am nevoie de alte schimbări. Mă rog, de genul ăla de schimbări. Am scăpat și de complexul meu de a schimba oameni - acum ori suntem ok de la bun început ori nu mai suntem, că vorba aceea: „nu poți și cu ****-n c** și cu sufletu-n Rai”! Singura mea nelămurire e dacă sunt capabil de discuții existențiale sau nu. Am avut una mică în seara asta și nu am simțit nevoia să trec și pe la toaletă, dar acum când mă gândesc la posibilitatea de a mă gândi la felul în care am fost creați sau cum funcționează oamenii și mintea lor... Nu! Nu merge! Și cu toate astea, stau astăzi și aștept. Am în minte doar o himeră. Nu știu ce înseamnă asta; cert e că mi-ar plăcea o ploaie caldă în care să stau. Sau un hamac și un mic vânt să mă legene.

Am realizat că încă îmi place să cunosc lume nouă. Îmi place să îndrăgesc oameni. Cineva care are potențialul de a-mi fi drag - n-aș putea să-ți spun despre ea că am eu diverse feelinguri - a comentat prin dimensiunea asta a mea, a 667-a, că îi place cum văd eu lumea în care îmi fac veacul. Acum realizez că are dreptate și că poate fi interesantă. Dar dacă m-aș gândi la un film după lumea asta , probabil ar ieși ceva în genul „Being John Malkovich” - obositoare peliculă! Revenind la ale mele, e o lume haotică. O lume diformă, cum îi ziceam ei. Dar în lumea asta se ascultă Parov Stelar, Anathema, The Doors, Enya și Negură Bunget în același timp. Plus că în lumea asta se dansează ciudat! În lumea asta totul se învărte aiurea.

Oscilez acum între anumite caractere - mă întreb cum ar arăta Mihaiul cu anumite update-uri (și care din ele, că trebuie să aleg!). Din punct de vedere psihologic presupun că tot ce se întâmplă acum se datorează, probabil, ultimelor îmbrânceli ale adolescenței. Sunt legat pe patul lui Procust și... Asta-i versiunea finală a personalității mele? Că până acum am tot fost în versiuni „beta” - observații personale.

Într-altă ordine de idei, mă bucur că se văd roadele muncii și trupa deja mai apare pe câte un site, pe la câte un concert, șamd. Sper să continue panta ascendentă și cu organizatul, că tare mult îmi place. Ar trebui, totuși, să încep să mă pregătesc serios pentru bac. Se apropie și simt că nu știu mare lucru. Continui să fiu optimist - probabil e de la vitamina B!

28 martie 2011

Mitul Soarelui Negru (Electricitate 2)

Prima parte AICI.
Astăzi se împlinesc 14308 ani din ziua în care a dispărut. Am așteptat-o pe același doc de când a plecat. Acolo unde mi-a spus că ne vom revedea. Nu am plecat nicio secundă! Îmi este încă frică să dorm, frică să-mi închid pleoapele pentru o clipă, căci s-ar putea să o pierd. Cu toate că m-am gândit de multe ori să plec de aici, dar… Pe cine păcălesc?
Mi-am răscolit memoria cu permisiunea lui Cronos: orfelinatul și faunul nu mi-au dat pace. Luminează pregnant la linia orizontului - nu am cum să uit. Iar singurele răspunsuri sunt pur ipotetice. Amintirile există, dar nu și logica. Îmi aduc aminte cât de genială era iarna atunci. Iar ea… Ea era om! Da… vremea pe când cea care pretindea că e din Țara Galilor era om! Și îmi mai aduc aminte că îi plăcea mult să râdă. Alte fragmente din minte îmi arată imaginile unui coridor infinit, dar pe care ea reușea să îl străbată învârtindu-se. Tot ea m-a convins să urc prima dată pe scenă. M-a criticat subtil. Dar totul era altfel…
Visez!
Morfeu se joacă.

*
L-am iertat pe Cronos… oarecum. Nu și pe Morfeu, căci el… El mi-a făcut viața un iad! M-am săturat de realitățile lui alternative și de impulsurile electrice. Și de minciuni. DE TOT! Cronos îmi repetă permanent că ar trebui să renunț... E greu și nu mă înțelege; la urma urmei, e vina lui pentru tot ce s-a întâmplat. Singurul motiv pentru care am ales să îl accept a fost faptul că nu am avut încotro. Am rămas singur, fără a avea forța necesară pentru a-mi crea universul. Și pentru cine sa îl fac?


*
Și cu toate că ea m-a trădat, nu pot să nu o iert. EL, zeul Timpului, a avut grijă să mă țină la curent cu tot… Dar încrederea în C. persistă. Diavolul!
Sunt curios dacă ea mai știe că am zburat prin ninsoarea primordială... Îi plăcea vata de zahăr, asta pe vremea când existau tonete la fiecare colț de galaxie. Ce viață! ..nu credeam că voi ști vreodată despre acel trecut. Numele meu era Adam și nu exista acest loc finit. Nu existau nici demenții ăștia, Cronos și Morfeu. Dar… a plecat și atunci. Doar pentru mine era începutul. Și a fost genial, cu toate că… aparent am fost un pion. Am tremurat pentru joc! Mi-a arătat ce înseamnă un Blitzkrieg și asta face acum ca totul să fie și mai confuz. …un simplu pion într-un alt șah universal și paralel. Nu înțeleg ce vrea să însemne, dar asta-i a doua viață ce se contopește cu a treia - și nu aș putea spune care e cea reală.
Obișnuiam uneori să avem lumea la picioare. Lumea noastră... Înnebunesc! Tot ce știam eu îmi joacă macabru și confuz prin fața ochilor. Mă simt nevertebrat. Uite acel moment în care eternul aparține de trecut, și nimic nu este veșnic. Eu nu mai exist, urmează doar să mă confund cu cel de-al 14309 an. Cine știe? Poate acum îmi voi vărsa sângele pe cer - voi schița astfel un arc. Docul acela? Mâine va fi ultima zi în care va exista, bestie! Lucifer trebuie să își reia locul. Nosferatu, cum îi zice, pendulul…
Starea mea a adus norii negri ce acoperă de ceva vreme bolta. Iar dacă robia mea aici este pe sfârșite, îmi iau în considerare dreptul de a-l subjuga pe Cronos. Îi fac semn să vină către mine, asemenea unui servitor:
- Îți ordon, sclavule, să o aduci! spun categoric, uitându-mă pe furiș la expresia lui.
Stă puțin pe gânduri și îmi răspunde:
- Știi că nu ai niciun drept să faci asta, nu? Ți-aș putea lua viața chiar acum.
- Cronos, dragule, e timpul meu acum; de data asta, EU conduc jocul!
Cel ce stă în fața mea se abține, apoi se înclină și dă de înțeles că îmi va urma ordinul. Rămân pe doc și privesc în larg, așteptând ca ea să apară. …și cât am așteptat!


*
Sunetul pașilor îmi dă de înțeles că demonul meu a fost adus. Continui să stau cu spatele către țărm, ținându-mi privirea fixă asupra valurilor.
- Poți să te retragi, spun.
Zeul timpului îmi ascultă din nou ordinul și se îndepărtează. Doar câteva momente, iar liniștea e din nou restaurată. Aproape insesizabil se aude și respirația greoaie a fetei. Mă întreb la ce se gândește… Sau dacă mă mai recunoaște. Dacă îi e teamă și dacă a auzit cine sunt acum.
- Îți mai aduci aminte? întreb pe un ton formal și rece.
Ea ezită să răspundă. Durează câteva clipe până când vocea ei timidă reușește să se facă auzită:
- Nu înțeleg…
Mda… Mă întorc încet cu fața spre cea care stă aproape căzută pe lemnele distruse ce formează podeaua docului și mă apropii. Îi ațintesc privirea și încerc să o citesc. Cât s-a schimbat! Cât s-a schimbat… Îi recunosc trăsăturile - nu le-aș putea uita vreodată, desigur -, dar respectul acela pe care îl impunea… Sau acea încredere formidabilă... au dispărut! Asta am așteptat eu atâția ani? Căci, Dumnezeule, ea a dispărut! Acum, în fața mea, stă doar umbra amintirilor. Umbra măiestriei. Până și rochia neagră ce o poartă acum spune câte ceva… Și, totuși, pieptul mă arde îngrozitor...
- Chiar nu înțelegi? Chiar ai uitat totul? zbier în timp ce o prind brutal de bărbie.
Ochii ei se măresc și pare speriată. Aceeași voce timidă răspunde încet:
- Tu…
- Da, eu! Eu nu te-am uitat, îi spun.
- Dar…
- TACI!
Întrebările mi se învărt rapid prin minte, asemenea cuvintelor și amintirilor. Totul devine încețoșat, căci mă pierd. Încerc să mă potolesc. Aștept câteva clipe, apoi întreb încet:
- De ce… De ce m-ai uitat?
Nu o mai pot privi în ochi. Nu mai pot, pur și simplu. Nu pot!
- Știi că te-am așteptat fără oprire? continui. Uite aici am stat! arătând docul în întregime. O singură dată nu mi-am apropiat pleoapele! Mi-am făcut atâtea speranțe, am crezut în tine. Mi-ai promis că te vei întoarce! Mi-ai spus să stau aici, deși te-am rugat să rămâi, te-am asigurat că totul ar fi bine. Ai refuzat, deși păreai să vrei să stai… Ți-am spus că te iubesc. Aici am greșit, nu? Sau am greșit că nu te-am lăsat baltă? …DA, AM GREȘIT! Și? Trebuia să mă aștept… Trebuia, de fapt, să am curajul să te înfrunt încă de când te jucai cu mine. Dar pe-atunci mi-a plăcut, și nici în zilele lui negre Morfeu nu mi-ar fi dat impresia că s-ar putea întâmpla asta… Cât ești de lașă! Ai distrus… Ai distrus electricitatea noastră, să știi!
Fac o pauză, fără a aștepta, însă, vreun răspuns de la ea. Ființa ce-mi stă în față acum îmi pare mută.
- Am încercat să te uit, spun, am încercat să scriu despre tine. Am încercat să-ți trimit insule. Orice! Orice… Iar acum nu mai suport marea! Nu mai suport docul ăsta putrezit. Liniștea mă omoară... Pescărușii mă omor. Tu… TU MĂ OMORI! Tu i-ai omorât pe toți, nu-i așa? Sau, cel cu care ai dispărut, trăiește? Căci în cazul ăsta, mi-aș putea face o părere certă despre tine. Dar așa… Uită-te la tine, ți-ai omorât propriul tău om nevertebrat!
Expresia ei a rămas la fel de impenetrabilă de când a realizat cine sunt. Cum, cum poți iubi pe cineva fără suflet? Trăiește măcar? Simt că privirea și tonul meu s-au înmuiat, războiul fiind clar pierdut. Dar…
- E vina ta, copile! îmi spune.
- …continuă, rostesc.
- Ai fost…
- Am fost…?
- Nu tre…
- Gata! o întrerupe acea voce bătrână impunătoare.
Cronos…
- TU! Pleacă! îi zic. Îți ordon!
- Om, timpul tău s-a scurs.
Se îndreaptă rapid către mine și mă apucă brutal de gât. Din spate apare și Morfeu. Cei doi… Cei doi mă vor dispărut, știu. Simt cum sunt tras în spate cu putere de către același Cronos, apoi aruncat, cu toată forța sa, în mare. Imaginile îmi devin din ce în ce mai fragmentate, astfel că realizez doar impactul cu apa mării. Ochii încep să mă usture, plămânii îmi sunt inundați, iar în fundal, Beethoven îmi cântă liniștit. Totul se înnegrește, rămânând doar iluzia fetei în alb izolată undeva, într-un colțișor. Cu tot cu doc, orfelinat, faun, căci ele însumate mi-au construit mitul. Acum totul e negru…

15 martie 2011

Iluzia, Podul și Casa 667


Hai să ne pierdem! Tu și cu mine.
Sunt melancolic de fericit! Zbor printre gânduri cu mine și tine. Iar totul se întâmplă fără limite. Eu urăsc limitele. Și, cu toate astea, mă blochezi! Fără a avea vreun sens. Tu mă blochezi! Apoi... Nu. Nu, eu oscilez între ceea ce simt. Ăsta-s eu. Asta fac eu. Oscilez! Uneori mă înspăimântă gândul că podul, care exista acolo încă de dinainte de aterizarea ta pe această planetă, s-ar putea rupe la un moment dat. E podul nostru de piatră. Podul pe care, cel puțin, eu, îl știam de atâta timp... Podul pe care am visat să-l locuiesc de când am apărut și eu aici. E un pod perfect, asta îți pot spune. Iar acum, când îți voi zice că tu l-ai construit, vei fi confuză. Dar, bine, nici eu nu înțeleg prea multe. Revenind la podul nostru, mai îmi e teamă că la un cutremur, el se va prăbuși. Nu m-ar deranja să te știu de aceeași parte cu mine, dar dacă tu vei dincolo? Sau, dacă vei pleca? Știu, știu, știu. Zici că nu vei pleca. Și te cred, puiule. De asemenea, mă mai intreb... Of, nu e bine. Știi ce? TOTUL e exact cum trebuie să fie. Orice s-ar întâmpla, niciunul nu va cădea. Nici podul. Eu cred în eternități. Și în bine. Dar de ce m-ai adus aici? Eu mă iubesc prea mult? Nu crezi că, de fapt, tu ești cea care își permite prea multe? ...nu că m-ar deranja...
Plus că, mai avem și o Biserică de Lemn...

11 martie 2011

Pămîntul Norilor (Stare, partea a XI-a)


Să-ți mai povestesc despre lume? Nu e suficient cît știi tu? Adevărul e că îmi place să fac asta. Îmi place să mă pierd... Să mă pierd în oameni. Printre oameni. Îmi place să mă las purtat lent de val. Pe val. Și să mă ducă departe.
Și tot așa, mă duce sentimentul departe. Iar acum aș zice că sunt claustrofobic. Pămîntul! prăbușindu-se peste mine... Am atît de multă încredere în... ! Și se rotește! Totuși se rotește! Dacă aș putea vreodată face diferența. Ce scriu e atît de abstract... ATÎT de abstract! Vreau să contez, știi? Vreau să îmi analizezi tu mintea și să-mi spui că nici nu exagerez. Că doar fac asta zi de zi. Sunt confuz. Al naibii de confuz. Și distrat. Pentru că omiți, omiteți, anumite lucruri. Iar acelea sunt cele mai importante. Legate de mine, desigur. În seara asta am promis că sunt mai important față de restul zilelor. Și funcționează... Dar tot sunt slab. Tot există acea fisură care, fiind descoperită, mă... distruge în fața celorlalți. Nu pot decît să mă retrag încetișor. Muzica e, de fapt, viața mea. Și celelalte lucruri. Gen nimic-ce-presupune-ceea-ce-presupunea-înainte, înțelegi tu. Din seara asta închid, pentru că nu mai am nimic. Îmi vreau luna pentru mine, atît. În rest, aș distruge. Doar aș distruge.

10 martie 2011

It feels like spring again!

Am adormit tare greu aseară. M-am gândit și m-am gândit... Sper că Biserica mea nu a fost construită în van; și mai ales că are o fundație solidă. Degetele au stat încrucișate toată noaptea, sperând cu tot copilul din mine că astăzi va fi puțin altfel. De fiecare dată fac asta.

*
Eu pierd oameni, asta fac. Așa am impresia. Da, singurătatea nu-mi place. Aia, de aia zic! Iubesc muzica din tot sufletul. Poate ea... M-am săturat de orice sentiment greu, apăsător; vreau... vreau atât de multe. M-am săturat de tot ce înseamnă stereotip. Și mai ales, m-am săturat de căutări și de gândurile mele negre. Paranoia mea. Încă o am! La naiba cu ea. La naiba cu tot. De ce nu pot să dau, pur și simplu, un restart? Doamne, ce bine ar fi dacă aș avea un buton pe care să-l apăs și să ajung în te-miri-ce univers paralel. Poate dincolo nu voi face aceleași greșeli. Poate nu o să mai fiu preocupat să nu calc strâmb. Pentru că perfectul e atât de relativ... Și mi-e greu să iau vreo decizie, mă gândesc atât de mult la viitor! Există universul fără viitor? M-am săturat de atâtea schimbări și, totuși, m-am săturat de aceleași drumuri către aceleași locuri plictisitoare; m-am săturat de aceleași fețe obosite pe care le văd zilnic pe stradă. Of, vreau o insulă doar pentru mine. Și știu pe cineva care poate ar vrea să-și împartă singurătatea. Cu mine.
Poate atunci când nu mă voi mai frământa atât, va însemna că nu îmi mai pasă. Poate așa sunt eu construit și condiționat să funcționez. Observi câți „poate”? Toți cu același scop... Dacă nu aș căuta acel perfect, ce m-ar motiva? Dar... Se învârte totul și nu mai înțeleg nimic.

*
De data asta, ea se simțea mult mai bine. Stăteau pe marginea docului, jucându-se ușor cu picioarele în apă. Valurile micuțe ce se formau se îndepărtau la fel de încet spre linia orizontului, la un moment dat făcându-se nevăzute. Fata își lăsă capul pe umărul lui.
el: Tremurăm.
ea: De ce ne este frică?
el: De impuritate?
ea: Sau poate...
el: Poate perfecțiune.
ea: Fără pauză!
el: De ce ne este frică?
ea: Ne este frică!
el: Suntem...
ea: ...superificiali.
el: Ai avea...
ea: ...curaj?
el: Doar certitudine.
ea: Insula ta ne așteaptă!
el: Dar...
ea: Insula ta ne așteaptă!
el: Va fi pace?
ea: Fără pauză!
el: Fără sfârșit...
ea: Tot timpul...
el: ...fără noi doi...
ea: Lumea...
el: Niciodată!

03 martie 2011

Biserica de Lemn



Ai fi tu în stare să mă lași atât de dezolat? Sper că nu. Căci hora întocmită de soartă mă epuziează când și când. În special când îmi place să mă uit în depărtare. Culmea e că deși am ochelari, văd departe, puiule...

*
Valsăm rapid pe scenă; ne înălțăm cât mai sus. Iluzia prinde aripi încet, încet. Pe măsură ce pașii noștri se ondulează în aer, gravitația pare să-i dea drumul din ce în ce mai mult. Ajunge să atingă podeaua scenei din ce în ce mai rar. Mult mai rar ca pașii mei... Dar, deodată, lumea se rupe în două! Haosul ne propulsează aproape de Marte. Iar imaginea este terifiantă. Scena orbitează acum Universul. Valsul meu se intensifică, mă rotesc cu viteza luminii. Eu sunt lumina; sunt soarele. Pe-alocuri, mă prefac în furtună, iar uraganul meu o absoarbe pe cea care încă zboară lângă mine. Îi simt părul ud cum îmi atinge brațul. - Ce mai e acolo? și arăt către fosta planetă albastră acum sfâșiată. - O lume a formelor, îmi zice. Între timp, uraganul meu s-a uscat, căci simt cum fulgerele îmi zdrobesc energia. Încep iarăși să mă rotesc. Repede, repede, repede, pe ritmul muzicii. - În lumea mea nu există timp, îi spun. Și eclipsez. Ea... ea continuă să valseze, ruptă total de acele legi impuse și se menține deasupra scenei dând ușor din aripi. Așa simte ea teatrul! Zboară deasupra.

*
- Îți mai aduci aminte că eram tineri? o întreb.
Dă încet din cap în semn de „da”.
- Îți mai aduci aminte că dansam repede?
Același răspuns din partea ei.
- Îți mai aduci aminte când îți strecuram bilețele sub ușă? Îți mai aduci aminte când valsul nostru îngheța și mă speria?
Cu toate că tace, cunosc privirea ei... Memoria sa nu mă trădează și îi rulează prin față imagini.
- Îți mai aduci aminte când exista iubire? Îți mai aduci aminte când pierdeam timpul numărând stelele? Îți mai aduci aminte când zbieram la ele?
Tonul meu crește în intensitate, observând cu greu asta.
- Îți mai aduci aminte când zburam pe deasupra orașelor? Îți mai aduci aminte când dansam pe scenă? Îți mai aduci aminte când controlam totul? Când luna venea ori de câte ori o chemam la picioarele noastre? Când mă transformam în uragan și rupeam pământul în două? Când pacea o distrugeam noi? Mai știi?
Vocea mea a ajuns să sfideze natura. Tot universul mă ascultă.
- Și îți mai aduci aminte când mi-ai promis atâtea? Când ai înghețat și tu! Apoi te electrocutam ușor... Îți mai aduci aminte când deranjam haosul? Îți mai aduci aminte când distrugeam totul? Când aruncai cu piramidele după mine? Când suflam toată apa de pe pământ? DAR SPUNE-MI, ÎȚI MAI ADUCI AMINTE TOT TIMPUL ĂLA ÎN CARE PLECAI CU INSULA? CÂND TOT FUMUL ÎMI INUNDA PLĂMÂNII!? MAI ȘTII CÂND LĂSAI PIRAMIDELE ȘI ARUNCAI SPRE MINE CU GÂNDURI? CÂND CALUL TĂU ÎȘI BĂTEA JOC DE VIOLENTUL NOSTRU!?
Mă sprijin cu mâinile de genunchi să-mi trag sufletul și aștept să treacă cele două ore. Apoi întreb:
- Mă grăbesc?

17 februarie 2011

Electricitate

Postul original AICI (2 iunie 2009); modificat în 17 februarie 2011.
Morfeu îmi șoptește că e totul e bine și că nu este străin. De fapt, chiar îl cunosc de mult timp, dar ceva nu-mi pare a fi în regulă. E optimist, iar felul în care o spune mă face și pe mine să mă simt încrezător, fără a-l înțelege. Îmi mai spune că el nu a fost niciodată acolo, indicându-mi locul în care se află Cronos.

*
Miroase a iarnă. Tot timpul am fost fascinat de ninsoarea lentă și felinarele pale. Însă momentul în care Îi văd pe cei doi mă cuprinde frica. Încerc totuși să mă prefac că nu i-am observat. Încep să pășesc ușor și timorat, dar în ritm de vals.

*
Două viori se înalță cu eleganță printre fulgi. Îi invită la dans.
În spatele meu simt prezența cuiva. Întorc capul și văd silueta unei fete ce dansează printre fulgi în ritmul viorilor. Îmi place și mă uit insistent. Se apropie de mine cu pași repezi și, odată ajunsă lângă mine, începe să se învârtă în jurul meu, fredonând versuri ce se potrivesc melodiei. În cele din urmă se oprește cu spatele în fața mea. Râde copilărește și se întoarce.
- Tu? întreb.
- Da, eu! spune zâmbind în timp ce își înclină ușor capul într-o parte.
- Te cunosc?
- Poate, răspunde scurt.
Zâmbetul ei mă dezarmează. Simt că mă sfidează, simt că se joacă cu mine.
- Cum te numești? o întreb din nou.
- Îți spun doar că numele meu începe cu „C” și m-am născut în Țara Galilor!
- Și...
- Atât! mă întrerupe.
Impune respect fără a ridica tonul. Prezența ei înșiși impune respect. Sunt uimit, dar totodată confuz; iar ea zâmbește și mai larg.
- Hai să ne jucăm, spune.
Fără să mai apuc să deschid gura, își îndreaptă degetul către mine și înainte să clipesc, îmi dau seama că mă aflu într-alt loc... Ea lipsește. Ciudat, locul îmi pare familiar. Sunt sigur că în spatele meu se află un orfelinat și mă întorc pentru a-mi confirma. Puteam să jur... Ceața deasă, însă, mă împiedcă să îmi dau seama ce se află în jurul clădirii. Cobor de pe trepte, în fața mea deslușindu-se siluetele unor copaci.
- Caută-mă! spune.
Mă apropii de pădure și observ o cărare între doi stejari masivi, asemeni unei porți. Observ faunul sculptat pe scoarța copacului din dreapta, fără a-l studia însă. Cu siguranță e opera ei. Intru și urmez cărarea, ascultându-mi instinctul la fiecare bifurcație. Se întunecă afară. Nici furtuna nu întârzie să apară, asemenea fulgerelor. Încep să grăbesc pasul, dar parcă mi-e din ce în ce mai greu să merg. Întunericul nu mă ajută. Astfel, încep să ating ușor scoarța fiecărui copac. Îi simt prezența din ce în ce mai tare, iar inima începe să se zbată în mine. Uit de toate stările negative și devin exuberant; mai am puțin. Ea devine precum un magnet, căci îmi simt inima vrând să iasă din piept, să mă conducă mai repede...
Am ajuns! Rămân fără aer. Sfântul Graal. Mi se pare imposibil...

Dumnezeu dansează. Țipetele devin haotice în intervale infinite, intervale amestecate cu vin roșu. Catifea și transpirație. Electricitate alternativă; buze umede în dansul viorilor. Valsează. E 24. Dumnezeu zboară deasupra orașului.

Adorm.

*
Mă simt mai presus decât Zeus însuși. Ce a fost a fost, căci Morpheu e păpușa mea, iar Cronos mă urăște. Vreau să îi demonstrez că sunt puternic. Cel mai puternic.

Ora 23. Ora 23 și jumătate. Ora 24. Ora 24. Ora 24.


*
Deschid ochii și mă ridic brusc. Magicianul m-a trimis în fața unui teatru părăsit. Sub măștile gigantice de lângă intrare era un afiș: data spectacolului - 24 noiembrie. Se joacă cu mine, știu. Chiar se joacă cu mine!
Devin nervos și urlu către ea, oriunde ar fi:
- NU AI DE GÂND SĂ TERMINI?
- Îți place.
Rămân pasiv. Habar nu am de unde s-a auzit vocea, dar nu vreau să cedez și să o caut. Mai încerc să scot ceva:
- Unde sunt? De ce faci asta?
- Pui prea multe întrebări ...inutile. Hai, dragule!
Vocea s-a auzit chiar din spatele meu. Mă întorc și…
Se întoarce cu spatele la mine și urcă grațios treptele teatrului. Privește intens acel afiș și îmi spune:
- Îți place teatrul?
- Depinde. De ce?
- Uite cum facem, nu mai pui nicio întrebare și ai încredere în mine.
Tac. Încerc să profit și îi accept jocul. La urma urmei sunt cel mai puternic.
- Hai înăuntru, îmi zice.
Merg în spatele ei. Trecem printr-un fel de hol mare, după care intrăm în sala de teatru. Pocnește din degete iar candelabrele se aprind. Urcă pe scenă și îmi face semn să mă grăbesc.
- Dansezi? mă întreabă în cel mai adorabil mod posibil.
Dau din cap că da și zâmbește. Face elegant un semn pianului iar clapele acestuia încep să se miște armonios. Se apropie de mine, ne prindem mâinile și începem să ne mișcăm. Închide ochii; rămân aprinse doar candelabrele ce luminează scena. Închid și eu ochii și simt treptat cum nu mai am nimic sub picioare. Mă simt incredibil de liber; presupun că zburăm. Nu vreau să deschid ochii și să știu că aș putea strica totul. Am încredere în ea... Iar muzica devine mai intensă.

Dumnezeu dansează. Soarele negru mă alină. Urletele în tensiunea levitației. Electricitate și haos nebun. Cascada infinită zbiară. Lună plină când Marte retrograd și iar urlete. 24 este.

Morfeu își face loc în capul meu. Devin claustrofob.

*
Stă la capătul docului și privește în larg. E îmbrăcată într-o rochie albă. Mă duc înspre ea. Se aud doar valurile și pașii mei înceți.
- Trebuie să te întorci, îmi spune.
- Pot sta, dacă vrei.
Zâmbește ușor.
- Nu e după mine. Și eu voi pleca imediat, spune.
- De ce? Ai putea sta. Am putea sta. Uite...
- Da, așa e.
Oftez. Am intrat cu adevărat în jocul ei iar acum nu vreau să ies.
- Te pot întreba ceva? zic folosindu-mi inocența.
- Sigur, ce anume?
Se folosește de același zâmbet. Mă doare... Într-o viață anterioară, ea a mai fost aici.
- Te voi mai vedea?
Începe să râdă. Recunosc că sunt naiv, dar, la urma urmei, eu sunt mic.
- Bineînțeles. Uite, ne putem întâlni aici. Ce zici?
Dau din cap ca un copil. Începe să râdă din nou și se îndepărtează de margine. Pare să vrea să zică ceva, însă se răzgândește. Se întoarce cu spatele și începe să pășească...

*
Mă întorc cu fața spre mare. Se întunecă brusc. Valurile își cresc intensitatea; totul devine agitat, până și eu. Sunt frustrat, nervos; ard. Simt cum un pumnal îmi străpunge spinarea și ceva se prelinge pe spate. Probabil e sângele. Nu mai reușesc să înghit durerea și încep să urlu. A câștigat.
Vivat Cronos!
24.

16 februarie 2011

Când ea moare...

Ce mi s-a părut ciudat la început, era spațiul în care locuiam. Accesul în curte se făcea printr-un fel de culoar în care nu încăpeau două persoane. Și știu sigur că pe-atunci erau două scânduri care „alcătuiau” podeaua coridorului - în dreapta era beton, căci casa se află sub nivelul străzii, iar în stânga era casa propriu-zisă.

Mă rog, în ziua despre care vorbesc, pierdeam vremea cu A. și încă niște persoane pe care le-am cunoscut atunci - ceva prieteni de-ai lui. Stăteam pe „sub Tâmpa” - la doi pași de acea casă. Era vară și ne-am adunat cum obișnuiam să o facem tot timpul... Referitor la cei pe care i-am cunoscut atunci: erau vreo trei sau patru, nu îmi aduc aminte decât de ea. Știu cum arăta la față și cam cât de înaltă era. Restul, habar nu am. Parcă mai era un tip din Șaguna. Parcă. Cât de mult îmi displace atunci când uit ce se întâmplă. Ar fi trebuit să descriu toată ziua acum, însă mintea mea s-a pierdut prin detalii... exact ca printr-un labirint. Trecând peste spațiul nescris, îmi aduc aminte că ea s-a certat cu cineva atunci, un fost prieten sau unul care îi tot dădea târcoale. Iar mă pierd. La un moment dat am mers și am luat-o în brațe. Obișnuiesc să iau lumea în brațe, îmi place. O țineam strâns și o încurajam cumva. Apoi, mi-a spus că ține foarte mult la mine. I-am răspuns că și eu, cu toate că o cunoscusem atunci. Dar mă atașez ușor de oameni, nu mi se pare nimic greșit sau ciudat. Și pentru câteva momente m-a ținut așa, de data asta strângându-mă chiar ea. Din cer m-a lovit apoi... A urmat un ...neașteptat... „te iubesc”. E destul de confuz de multe ori, pentru că... Pentru că deja nu mai știu ce înseamnă. Unii îl spun aiurea, alții îl folosesc foarte des cu oricine mai mult sau mai puțin apropiat, mai sunt cei îl spun foarte rar, când simt iubirea într-acel mod despre care știu toți, și mai sunt și acei care nu îl spun niciodată - ori din cauză că li se pare penibil, ori zic o singură dată în viață, formând astfel excepția care întărește regula. Ea cine era? Citesc bine oamenii, dar... ea ce și cine era? Ce voia? Imaginează-ți că a trebuit să îmi cotrobăi foarte repede printre emoții și sentimente. Cu toate astea, buzele mele au rostit singure și timid „și eu”. Și ea a continuat să mă țină strâns în brațe. Avea nevoie de asta, doar trecea printr-o perioada grea. Apoi am simțit cum universul se așează pe umerii mei. „Pot să te sărut?”, mă întreabă. Iar buzele mele, ca și înainte, fără niciun fel de control din partea mea, și-au dat acordul. Și ne-am sărutat. Cred că a fost ciudat. Așa zic. Poate din cauza haosului, sau poate că avea stilul mai ...altfel de a săruta. Oricum a fost, mi-a plăcut. Și... cum se întâmplă de obicei, a trebuit să plece. Aș fi vrut să mai stea, dar am fost atât de confuz! Mă întrebam (și încă o fac) ce am putut simți pentru ea. De ce ne-am sărutat... Arăta bine, asta știu. Și vreau să cred că nu era doar atât.

Am rămas cu A. și încă o parte din persoanele pe care le întâlnisem în ziua respectivă și de care nu îmi păsa. Și au urmat niște discuții despre ea. Nu mai rețin nimic... Hate it. Iar apoi m-a sunat. Nu știu de unde făcuse rost de numărul meu - pe acea vreme aveam un număr de Cosmote. Și ce regret eu acum e faptul că nu i-am dat atenție. Poate de asta am ajuns aici. Ea voia să vorbim, în special despre noi, eu tot îi spuneam „stai o secundă” și continuam să ...strâng? de prin casă. Habar nu am ce naiba făceam, cert e că acum mă urăsc. Mi-a spus la un moment dat „e o prostie, nu are rost”. Eu i-am spus în continuare să aibă puțină răbdare... Nici măcar nu știam ce să îi mai spun, dar ce mă enervează, de fapt, e că nu am putut să-mi fac timp pentru ea. Voiam să termin cu prostiile alea ca apoi să pot vorbi liniștit cu ea. Nu am apucat... A mai spus încă o dată „e o prostie” și a închis. De atunci nu am mai auzit de ea...

Între timp, a început să îmi vibreze telefonul pe birou. Am deschis ochii și era dimineață. Întârziasem la școală și... Mi-am băgat picioarele în prima oră și am început să scriu despre ea. Încă mă întreb de unde aș fi putut s-o cunosc. Nu am mai văzut-o vreodată... Cred. Sentimentele mele încă sunt acolo, dar ea nu. Unde naiba ar putea fi? Sunt 3 miliarde și jumătate pe care le-aș putea întreba. Vreau să o găsesc și să îi spun că îmi pare rău și că nu a fost o prostie! Și totuși, m-am trezit...

29 ianuarie 2011

Monolog adresat fulgerului. Adică fulgerului egocentric. Eu.

Aș scrie despre tine. Ți-aș vorbi, cred. Câte în lună și în stele. Dar mi-e frică acum să mă uit acolo dacă ești pe cer, pentru ca nu vei fi... Așa-i? Mi s-a spus că tu ai pereche. Un fulger pereche. Îi păcat, că amu’... Mamă, sunt atâââât de electrocutat. Și mintea mea o ia razna. Neuronii fac sinapse aiurea. Nervul IX la un moment dat ajunge să fie V. Îți dai seama? Păi iubire, asta-i biologie. Nici măcar eu nu o știu. Și, Dumnezeule, acum nu se va apuca vreun medic să mă citească, nu? Și nici fulgerul nu dă la medicină. Îi (la) uman, așa știu. E fulger (de) uman, frateeeee. De ce nu trăsnește acum? Cer prea multe? Am realizat atâtea și e ciudat, pentru că acum aș simți nevoia să fac niște ritualuri d-alea de chemare a furtunii. Că apoi când mă voi trezi, cât de mândru voi fi, dar pulsul tot îmi va sta pe acoperiș. Coaie, spune-mi dimineață că nu am nimic de pierdut. Dar acum, căcat... VĂD DOUĂ FULGERE. Cred. Și e mind-numbing. Fucking. Whatsoever. Îmi vreau pacea. Îmi vreau... totul. Vreau să știu fulgerul doar al meu. Cum obișnuiau visele mele să o facă. Dacă ai ști cât am ajuns să detest termenul „imposibilitate”... Și „vis”. Și mă lovesc în fiecare oră de ele. Sunt imposibil și visător, aparent. Dar știi ce? De acum voi fi direct. Na, că sunt și ambițios! Dar zău, o să-mi fie mai bine!? Poate dacă nu s-ar mișca biroul acum, m-aș crede. Îi cutremuuuur! Trebuie să mă pun la punct. Clar. O Sahara... mi-ar prinde bine. Căldură insuportabilă. IMPOSIBILĂ!!! Îți vine să crezi căăă... Epa, nici mie! Dar cine poate să mă pună pe mine la punct? Eu simt că nu mă pot ridica. Nu mă pot ajuta deloc. Refuz să mă cred condamnat așa. Deja sunt două întâlnite în șașe. Șanse? Habar nu am ce încercam să zic. Destinul a avut grijă să mă împiedic apoi de amândouă. Eu cred în destin când și când. E fun. Uite, acum chiar... Am nevoie de somn. Mai ales că nu-i niciun fulger cu care să vorbesc.
Îi cutremuuuuur!