Abendlicht verjagt die Schatten

Aș vrea să nu mă îndepărtez vreodată de mine. Cu toate că de multe ori sunt un prost; zic, fac, gândesc multele zburătoare ce-mi trec prin minte. Chiar îmi doresc să mă întorc pe pământul meu, pe o Terra frumoasă, acolo unde zace cel Cumpătat.

*

Eu mă blochez des în puncte istorice și aceleași intersecții idioate care mă fac irascibil. Urăsc repetiția și urăsc neputința. Și oamenii... Nu, pe ei nu îi urăsc. Oamenii ăștia care sunt atât de egoiști și răsfățați fără să-și dea seama! Urât egocentrici. Spre exemplu, au impresia că ajutând alți oameni sunt altruiști! Pff, și amuzanți! Ce mă fac eu cu ei? Nu pot să-i las așa de izbeliște, nu pe toți și nu tot timpul. Nu mă lasă inima! Dar eu nu sunt Dumnezeul lor... E arogant să mă bag peste alții, peste viața lor? Poate îndrăznesc să îi cutremur. Chiar și asa, nu vezi cât de derutați sunt!? Dar așa e, viața lor e viața lor, iar schimbând o cărămidă... Altă tencuială, vopsea, meșteșuguri. Riscant. Să fie sănătos să-i las așa? Viața lor e viața lor... Mă întreb: câți dintre ei își rezolvă crizele prin care trec? Și câți dintre ei sunt fericiți? Eu vreau oameni fericiți, dar ei sunt fraieri. Cei în care cred eu. Foarte fraieri. Trăiesc în dimensiunile lor complicate și ciudate și fără sens. Problema mea e că nu sunt bun la asta - să-i ajut. Statistic vorbind, NU sunt bun! Și tot statistic vorbind, nu poate ieși bine de acolo de unde... Nu vreau să fiu o piază rea și nici nu vreau să pierd ceea ce am. Și nici nu-mi stă în fire să nu mă bag. Porcărie de intersecție și gânduri irosite...