Sindromul Varșovia I
Infinitatea mă entuziasmează. De când am ajuns aici, stau întins și privesc cerul, încercând cumva să-l memorez ca pe orice hartă banală. Am mai văzut cerul atât de limpede, însă doar acum m-a lovit . E clar și îmi vine parcă prea ușor să-l înțeleg. Atât de multe stele către care m-aș putea îndrepta cu acel mic OZN! – căci mitul teleportării a fost omorât de mult timp... Sunt convins că atunci când ești acolo, rătăcit prin Univers, tu îți alegi steaua după care te ghidezi. Dar cine e pregătit pentru asta? Inspir. Expir. Sunt calm, cred. Și cu toate astea, sunt nevoit să închid ochii și să mă întorc către... aceleași gânduri neclare, fără început și fără sfârșit. Viteza cu care se adună și cu care se risipesc îmi e de neînțeles. Cândva iubeam ceața, dar era diferit. Cândva puteam trage aer în piept și să-l țin acolo puțin, căci astfel opream timpul în loc pentru câteva clipe. Iar atunci era momentul când puteam înțelege tot ce (mi) se întâmplă. Urmele pașilor căt