20 iunie 2014

Isolated Shower

Doar închide ochii și imaginează-ți... Imaginează-ți că ești în Sankt Petersburg. Închide ochii mai strâns și imaginează-ți că ești doar tu pe stradă. Poate întregul oraș e pustiu. Acum se întunecă și imaginează-ți că ai starea aia care îți place ție. Ești îmbrăcat într-un palton negru, lung până la glezne și ai o pălărie. Tot neagră. Începe să picure și tu te plimbi, încetinești pasul pentru că îți place ploaia. Ți-ai dori să găsești un bar, o cafenea, ceva. Și tot mergi. Între timp se întunecă și... ploaia, felinarele, noaptea și orașul îți transformă starea în ceva enorm. Ești copleșit de ceea ce simți și, în sfârșit, te lași condus de ceva anume. Ceva important, crezi. Nici n-ar exista un nume pentru ceea ce simți. Adică, poate doar dacă i-ai zice tot. Dar contează că îți dai seama că e ceva, că există! Că în sfârșit există!

Ajungi în fața unei cafenele, intri, îți dai jos paltonul și te îndrepți înspre masa de la geam. Te așezi pe scaun și începi să sorbi din cafeaua fierbinte de pe masă. E noapte și va fi lungă. Îți aduci aminte că ai uitat ceva, te ridici și mergi către cuier - în buzunarul intern al paltonului aveai un jurnal și un stilou. Le iei și te întorci la locul tău. Mai bei puțină cafea și te uiți pierdut pe geam. Ploaia parcă s-a oprit, dar starea persistă. Și așa va fi în continuare! Te gândești la faptul că te-ai plictisit să tot scrii lucruri mărunte și vrei în sfârșit să completezi acel jurnal cu ceva grandios.
Dintr-un casetofon rusesc vechi cânta jazz...

14 iunie 2014

Muzica de 3:33

Că se va sfârși și lumea asta, nu e niciun secret. E vorba doar despre timp. Fără să-mi doresc, timpul a devenit personaj principal în mai toate istoriile proiectului. Are sens, pentru că a fost de fiecare dată acel ceva de care a trebuit să țin cont indiscutabil și de fiecare dată... intangibil. Am încercat de câteva ori să mă lupt, să găsesc bariere și să mă ascund, însă eu sunt aici iar Cronos e zeu. Vreau să cred că treptat am ajuns să îl privesc mai neutru, ca și cum ignoranța nu ar fi tot o metodă de a lupta împotriva sa. E permanent acolo și mă enervează!

Vreau să am răbdare. Vreau să profit de exact imaginea pe care o am acum în față. Și de armonia pe care o simt acum. Și muzica, aerul de noapte de vară. Chiar îmi doresc povești! Sau, măcar să mă pot teleporta - pentru că este era în care retrăiesc în fracțiuni de secundă momente din... Miroase ca noaptea de aprilie.
Imaginează-ți acum că ești într-o cameră cosy și cântă: 

E geamul deschis și tocmai începe să plouă. Observi cum zâmbesc și cum mă îndrept spre dulap, îi deschid ușa și mă întind după o sticlă de vin. Știi, bineînțeles, că acolo e locul în care îmi ascund proviziile. Nici eu nu mai știu de ce, dar așa am hotărât acum câțiva ani. Închid ușa dulapului și caut să desfac sticla. Începe să și tune și parcă e exact așa cum trebuie să fie. Mă așez pe jos, lipit cu spatele de dulap. Beau o gură de vin, închid ochii și încerc să îmi aranjez gândurile. „Ok, încep!” zic. Tu îmi iei sticla din mână și simți cum te cuprinde un fel de entuziasm: în sfârșit s-au aliniat planetele! „Este povestea orășelului francez și a trenurilor de noapte!”. 

07 iunie 2014

Spre Nord

În noaptea asta îmi face bine să aud tunete. Îmi creează impresia că există o agitație ordonată undeva lângă mine. Caut o poveste pe care să o încep, iar labirintul în care mă aflu este... complicat. Povestea e undeva în centrul labirintului sau în afara sa, iar eu mă aflu înăuntru, aleator, pierdut, închis. Nu găsesc soluții și parcă nici nu am puterea să fac asta. Am un fel de... reținere. De ce am o reținere și de ce... Of, dar nu îmi mai vine nici să pun atât de multe întrebări. Da, chiar nu mai am nevoie de algoritmi, de răspunsuri sau de alte ciudățenii de-ale mele. La urma urmei, se rezumă totul la ere. Iar astăzi mă aflu în era în care trebuie să apuc un drum. Orice! Vreau să vorbesc cu tine. Dar tu ești acolo, eu sunt aici. Sunt secole între noi! Și sute de mile! Milioane de ani lumină... Sau, uite, ce-ar fi dacă este era în care nu contează dacă taci sau dacă vorbești. Nici nu prea contează, în sfârșit, dacă ești sau cine ai fost. O eră în care nu are relevanță nici dacă eu sunt aici sau în regat sau pe vreo planetă. Era în care cred că totul este vorba despre ere...
Ți-aș scrie despre ceea ce cred eu, despre cum mi se pare că există momente sau ere – sau fie, cum vrei tu să le numești – în care apare câte o poveste nouă. Dar nu mi se mai pare că are sens, tu oricum nu vorbești. Tu ești departe. Tu exiști? Mai întreb o dată și gata: în ce eră ești tu și în ce eră sunt eu? Eu am zis că sunt în era în care poate tu nu exiști.


În noaptea asta plec într-un oraș din nord! Îmi imaginez că acolo ninge, dar și tună în același timp. Obiceiurile vechi mor greu, nu? Adică ce mă definește pe mine, tot acolo rămâne. Noi nu ne schimbăm, să nu uiți asta! Dacă ne vom mai sincroniza vreodată, îți voi povesti și despre mica investigație – ceva despre schimbare, dualitate și trialitate și multiplitate. Acum sunt în nord și aici nu voi pune întrebări, doar voi deschide ochii și mă voi lăsa cuprins de poveste. Dar reține, pentru tine, o poveste nu are nevoie de personaje noi.