Spre Nord

În noaptea asta îmi face bine să aud tunete. Îmi creează impresia că există o agitație ordonată undeva lângă mine. Caut o poveste pe care să o încep, iar labirintul în care mă aflu este... complicat. Povestea e undeva în centrul labirintului sau în afara sa, iar eu mă aflu înăuntru, aleator, pierdut, închis. Nu găsesc soluții și parcă nici nu am puterea să fac asta. Am un fel de... reținere. De ce am o reținere și de ce... Of, dar nu îmi mai vine nici să pun atât de multe întrebări. Da, chiar nu mai am nevoie de algoritmi, de răspunsuri sau de alte ciudățenii de-ale mele. La urma urmei, se rezumă totul la ere. Iar astăzi mă aflu în era în care trebuie să apuc un drum. Orice! Vreau să vorbesc cu tine. Dar tu ești acolo, eu sunt aici. Sunt secole între noi! Și sute de mile! Milioane de ani lumină... Sau, uite, ce-ar fi dacă este era în care nu contează dacă taci sau dacă vorbești. Nici nu prea contează, în sfârșit, dacă ești sau cine ai fost. O eră în care nu are relevanță nici dacă eu sunt aici sau în regat sau pe vreo planetă. Era în care cred că totul este vorba despre ere...

Ți-aș scrie despre ceea ce cred eu, despre cum mi se pare că există momente sau ere – sau fie, cum vrei tu să le numești – în care apare câte o poveste nouă. Dar nu mi se mai pare că are sens, tu oricum nu vorbești. Tu ești departe. Tu exiști? Mai întreb o dată și gata: în ce eră ești tu și în ce eră sunt eu? Eu am zis că sunt în era în care poate tu nu exiști.

În noaptea asta plec într-un oraș din nord! Îmi imaginez că acolo ninge, dar și tună în același timp. Obiceiurile vechi mor greu, nu? Adică ce mă definește pe mine, tot acolo rămâne. Noi nu ne schimbăm, să nu uiți asta! Dacă ne vom mai sincroniza vreodată, îți voi povesti și despre mica investigație – ceva despre schimbare, dualitate și trialitate și multiplitate. Acum sunt în nord și aici nu voi pune întrebări, doar voi deschide ochii și mă voi lăsa cuprins de poveste. Dar reține, pentru tine, o poveste nu are nevoie de personaje noi.