17 februarie 2011

Electricitate

Postul original AICI (2 iunie 2009); modificat în 17 februarie 2011.
Morfeu îmi șoptește că e totul e bine și că nu este străin. De fapt, chiar îl cunosc de mult timp, dar ceva nu-mi pare a fi în regulă. E optimist, iar felul în care o spune mă face și pe mine să mă simt încrezător, fără a-l înțelege. Îmi mai spune că el nu a fost niciodată acolo, indicându-mi locul în care se află Cronos.

*
Miroase a iarnă. Tot timpul am fost fascinat de ninsoarea lentă și felinarele pale. Însă momentul în care Îi văd pe cei doi mă cuprinde frica. Încerc totuși să mă prefac că nu i-am observat. Încep să pășesc ușor și timorat, dar în ritm de vals.

*
Două viori se înalță cu eleganță printre fulgi. Îi invită la dans.
În spatele meu simt prezența cuiva. Întorc capul și văd silueta unei fete ce dansează printre fulgi în ritmul viorilor. Îmi place și mă uit insistent. Se apropie de mine cu pași repezi și, odată ajunsă lângă mine, începe să se învârtă în jurul meu, fredonând versuri ce se potrivesc melodiei. În cele din urmă se oprește cu spatele în fața mea. Râde copilărește și se întoarce.
- Tu? întreb.
- Da, eu! spune zâmbind în timp ce își înclină ușor capul într-o parte.
- Te cunosc?
- Poate, răspunde scurt.
Zâmbetul ei mă dezarmează. Simt că mă sfidează, simt că se joacă cu mine.
- Cum te numești? o întreb din nou.
- Îți spun doar că numele meu începe cu „C” și m-am născut în Țara Galilor!
- Și...
- Atât! mă întrerupe.
Impune respect fără a ridica tonul. Prezența ei înșiși impune respect. Sunt uimit, dar totodată confuz; iar ea zâmbește și mai larg.
- Hai să ne jucăm, spune.
Fără să mai apuc să deschid gura, își îndreaptă degetul către mine și înainte să clipesc, îmi dau seama că mă aflu într-alt loc... Ea lipsește. Ciudat, locul îmi pare familiar. Sunt sigur că în spatele meu se află un orfelinat și mă întorc pentru a-mi confirma. Puteam să jur... Ceața deasă, însă, mă împiedcă să îmi dau seama ce se află în jurul clădirii. Cobor de pe trepte, în fața mea deslușindu-se siluetele unor copaci.
- Caută-mă! spune.
Mă apropii de pădure și observ o cărare între doi stejari masivi, asemeni unei porți. Observ faunul sculptat pe scoarța copacului din dreapta, fără a-l studia însă. Cu siguranță e opera ei. Intru și urmez cărarea, ascultându-mi instinctul la fiecare bifurcație. Se întunecă afară. Nici furtuna nu întârzie să apară, asemenea fulgerelor. Încep să grăbesc pasul, dar parcă mi-e din ce în ce mai greu să merg. Întunericul nu mă ajută. Astfel, încep să ating ușor scoarța fiecărui copac. Îi simt prezența din ce în ce mai tare, iar inima începe să se zbată în mine. Uit de toate stările negative și devin exuberant; mai am puțin. Ea devine precum un magnet, căci îmi simt inima vrând să iasă din piept, să mă conducă mai repede...
Am ajuns! Rămân fără aer. Sfântul Graal. Mi se pare imposibil...

Dumnezeu dansează. Țipetele devin haotice în intervale infinite, intervale amestecate cu vin roșu. Catifea și transpirație. Electricitate alternativă; buze umede în dansul viorilor. Valsează. E 24. Dumnezeu zboară deasupra orașului.

Adorm.

*
Mă simt mai presus decât Zeus însuși. Ce a fost a fost, căci Morpheu e păpușa mea, iar Cronos mă urăște. Vreau să îi demonstrez că sunt puternic. Cel mai puternic.

Ora 23. Ora 23 și jumătate. Ora 24. Ora 24. Ora 24.


*
Deschid ochii și mă ridic brusc. Magicianul m-a trimis în fața unui teatru părăsit. Sub măștile gigantice de lângă intrare era un afiș: data spectacolului - 24 noiembrie. Se joacă cu mine, știu. Chiar se joacă cu mine!
Devin nervos și urlu către ea, oriunde ar fi:
- NU AI DE GÂND SĂ TERMINI?
- Îți place.
Rămân pasiv. Habar nu am de unde s-a auzit vocea, dar nu vreau să cedez și să o caut. Mai încerc să scot ceva:
- Unde sunt? De ce faci asta?
- Pui prea multe întrebări ...inutile. Hai, dragule!
Vocea s-a auzit chiar din spatele meu. Mă întorc și…
Se întoarce cu spatele la mine și urcă grațios treptele teatrului. Privește intens acel afiș și îmi spune:
- Îți place teatrul?
- Depinde. De ce?
- Uite cum facem, nu mai pui nicio întrebare și ai încredere în mine.
Tac. Încerc să profit și îi accept jocul. La urma urmei sunt cel mai puternic.
- Hai înăuntru, îmi zice.
Merg în spatele ei. Trecem printr-un fel de hol mare, după care intrăm în sala de teatru. Pocnește din degete iar candelabrele se aprind. Urcă pe scenă și îmi face semn să mă grăbesc.
- Dansezi? mă întreabă în cel mai adorabil mod posibil.
Dau din cap că da și zâmbește. Face elegant un semn pianului iar clapele acestuia încep să se miște armonios. Se apropie de mine, ne prindem mâinile și începem să ne mișcăm. Închide ochii; rămân aprinse doar candelabrele ce luminează scena. Închid și eu ochii și simt treptat cum nu mai am nimic sub picioare. Mă simt incredibil de liber; presupun că zburăm. Nu vreau să deschid ochii și să știu că aș putea strica totul. Am încredere în ea... Iar muzica devine mai intensă.

Dumnezeu dansează. Soarele negru mă alină. Urletele în tensiunea levitației. Electricitate și haos nebun. Cascada infinită zbiară. Lună plină când Marte retrograd și iar urlete. 24 este.

Morfeu își face loc în capul meu. Devin claustrofob.

*
Stă la capătul docului și privește în larg. E îmbrăcată într-o rochie albă. Mă duc înspre ea. Se aud doar valurile și pașii mei înceți.
- Trebuie să te întorci, îmi spune.
- Pot sta, dacă vrei.
Zâmbește ușor.
- Nu e după mine. Și eu voi pleca imediat, spune.
- De ce? Ai putea sta. Am putea sta. Uite...
- Da, așa e.
Oftez. Am intrat cu adevărat în jocul ei iar acum nu vreau să ies.
- Te pot întreba ceva? zic folosindu-mi inocența.
- Sigur, ce anume?
Se folosește de același zâmbet. Mă doare... Într-o viață anterioară, ea a mai fost aici.
- Te voi mai vedea?
Începe să râdă. Recunosc că sunt naiv, dar, la urma urmei, eu sunt mic.
- Bineînțeles. Uite, ne putem întâlni aici. Ce zici?
Dau din cap ca un copil. Începe să râdă din nou și se îndepărtează de margine. Pare să vrea să zică ceva, însă se răzgândește. Se întoarce cu spatele și începe să pășească...

*
Mă întorc cu fața spre mare. Se întunecă brusc. Valurile își cresc intensitatea; totul devine agitat, până și eu. Sunt frustrat, nervos; ard. Simt cum un pumnal îmi străpunge spinarea și ceva se prelinge pe spate. Probabil e sângele. Nu mai reușesc să înghit durerea și încep să urlu. A câștigat.
Vivat Cronos!
24.

16 februarie 2011

Când ea moare...

Ce mi s-a părut ciudat la început, era spațiul în care locuiam. Accesul în curte se făcea printr-un fel de culoar în care nu încăpeau două persoane. Și știu sigur că pe-atunci erau două scânduri care „alcătuiau” podeaua coridorului - în dreapta era beton, căci casa se află sub nivelul străzii, iar în stânga era casa propriu-zisă.

Mă rog, în ziua despre care vorbesc, pierdeam vremea cu A. și încă niște persoane pe care le-am cunoscut atunci - ceva prieteni de-ai lui. Stăteam pe „sub Tâmpa” - la doi pași de acea casă. Era vară și ne-am adunat cum obișnuiam să o facem tot timpul... Referitor la cei pe care i-am cunoscut atunci: erau vreo trei sau patru, nu îmi aduc aminte decât de ea. Știu cum arăta la față și cam cât de înaltă era. Restul, habar nu am. Parcă mai era un tip din Șaguna. Parcă. Cât de mult îmi displace atunci când uit ce se întâmplă. Ar fi trebuit să descriu toată ziua acum, însă mintea mea s-a pierdut prin detalii... exact ca printr-un labirint. Trecând peste spațiul nescris, îmi aduc aminte că ea s-a certat cu cineva atunci, un fost prieten sau unul care îi tot dădea târcoale. Iar mă pierd. La un moment dat am mers și am luat-o în brațe. Obișnuiesc să iau lumea în brațe, îmi place. O țineam strâns și o încurajam cumva. Apoi, mi-a spus că ține foarte mult la mine. I-am răspuns că și eu, cu toate că o cunoscusem atunci. Dar mă atașez ușor de oameni, nu mi se pare nimic greșit sau ciudat. Și pentru câteva momente m-a ținut așa, de data asta strângându-mă chiar ea. Din cer m-a lovit apoi... A urmat un ...neașteptat... „te iubesc”. E destul de confuz de multe ori, pentru că... Pentru că deja nu mai știu ce înseamnă. Unii îl spun aiurea, alții îl folosesc foarte des cu oricine mai mult sau mai puțin apropiat, mai sunt cei îl spun foarte rar, când simt iubirea într-acel mod despre care știu toți, și mai sunt și acei care nu îl spun niciodată - ori din cauză că li se pare penibil, ori zic o singură dată în viață, formând astfel excepția care întărește regula. Ea cine era? Citesc bine oamenii, dar... ea ce și cine era? Ce voia? Imaginează-ți că a trebuit să îmi cotrobăi foarte repede printre emoții și sentimente. Cu toate astea, buzele mele au rostit singure și timid „și eu”. Și ea a continuat să mă țină strâns în brațe. Avea nevoie de asta, doar trecea printr-o perioada grea. Apoi am simțit cum universul se așează pe umerii mei. „Pot să te sărut?”, mă întreabă. Iar buzele mele, ca și înainte, fără niciun fel de control din partea mea, și-au dat acordul. Și ne-am sărutat. Cred că a fost ciudat. Așa zic. Poate din cauza haosului, sau poate că avea stilul mai ...altfel de a săruta. Oricum a fost, mi-a plăcut. Și... cum se întâmplă de obicei, a trebuit să plece. Aș fi vrut să mai stea, dar am fost atât de confuz! Mă întrebam (și încă o fac) ce am putut simți pentru ea. De ce ne-am sărutat... Arăta bine, asta știu. Și vreau să cred că nu era doar atât.

Am rămas cu A. și încă o parte din persoanele pe care le întâlnisem în ziua respectivă și de care nu îmi păsa. Și au urmat niște discuții despre ea. Nu mai rețin nimic... Hate it. Iar apoi m-a sunat. Nu știu de unde făcuse rost de numărul meu - pe acea vreme aveam un număr de Cosmote. Și ce regret eu acum e faptul că nu i-am dat atenție. Poate de asta am ajuns aici. Ea voia să vorbim, în special despre noi, eu tot îi spuneam „stai o secundă” și continuam să ...strâng? de prin casă. Habar nu am ce naiba făceam, cert e că acum mă urăsc. Mi-a spus la un moment dat „e o prostie, nu are rost”. Eu i-am spus în continuare să aibă puțină răbdare... Nici măcar nu știam ce să îi mai spun, dar ce mă enervează, de fapt, e că nu am putut să-mi fac timp pentru ea. Voiam să termin cu prostiile alea ca apoi să pot vorbi liniștit cu ea. Nu am apucat... A mai spus încă o dată „e o prostie” și a închis. De atunci nu am mai auzit de ea...

Între timp, a început să îmi vibreze telefonul pe birou. Am deschis ochii și era dimineață. Întârziasem la școală și... Mi-am băgat picioarele în prima oră și am început să scriu despre ea. Încă mă întreb de unde aș fi putut s-o cunosc. Nu am mai văzut-o vreodată... Cred. Sentimentele mele încă sunt acolo, dar ea nu. Unde naiba ar putea fi? Sunt 3 miliarde și jumătate pe care le-aș putea întreba. Vreau să o găsesc și să îi spun că îmi pare rău și că nu a fost o prostie! Și totuși, m-am trezit...