Electricity

Morpheus îmi șoptește că e bine, totul e bine. E optimist. Îmi mai spune că el nu a fost niciodată acolo. Se ridică în fața mea și mi-l arată pe Cronos.

Miroase a iarnă. Tot timpul am fost fascinat de ninsoarea lentă și felinarele pale. Îi văd pe cei doi și o frică mă cuprinde. Încerc totuși să fac abstracție de ei. Pășesc ușor, în ritm de vals.

*
Două viori se înalță cu eleganță printre fulgi, invitându-i la dans. În spatele meu simt prezența cuiva. Întorc capul și văd o siluetă trecând printre fulgi în același ritm. Îmi place și mă uit insistent. Se apropie de mine și se oprește cu spatele în fața mea. Râde copilărește și se întoarce:

- Tu? întreb.
zâmbește:
- Da, eu.
- Te cunosc, nu?
- Poate. răspunde scurt, simt că se joacă cu mine.
- Cum te numești?
- Îți spun doar că numele meu începe cu C și m-am născut în Irlanda. Mai mult nu întreba.
Rămân uimit iar ea zâmbește și mai larg.
- Hai să ne jucăm.

Își îndreaptă degetul către mine și îmi dau seama că mă aflu într-alt loc... fără ea. Ciudat... îmi pare cunoscut: știu că în spatele meu se află un orfelinat. Ceața deasă mă împiedcă să îmi dau seama ce e în jurul clădirii. Cobor de pe trepte, în fața mea deslușindu-se siluetele unor copaci.

- Caută-mă!

Mă apropii de pădure și observ o cărare între doi copaci masivi. Trec cu vederea faunul sculptat în ”stâlpul” din dreapta, e opera ei. Intru și urmez cărarea, ascultându-mi instinctul la fiecare bifurcație. Se întunecă afară și începe ploaia. Ating ușor scoarța fiecărui copac. Îi simt prezența din ce în ce mai tare. Uit de toate stările negative și devin exuberant; mai am puțin. Inima începe să-mi bată tare, vrea să iasă din piept.

Nu pot să cred că mă aflu în fața sa. Rămân fără aer...

Țipete în intervale infinite, cu vin roșu. Catifea și transpirație. Electricitate fără priză; vals. 24.

Adorm.

*

Mă simt mai presus decât Zeus însuși. Morpheus e păpușa mea; Cronos mă urăște, vreau să îi demonstrez că sunt puternic. Cel mai puternic.

Ora 23. Ora 23 și jumătate. Ora 24. Ora 24. Ora 24.

*

Deschid ochii și mă ridic brusc. Sunt în fața unui teatru părăsit. Sub măștile gigantice de lângă intrare era un afiș, 24 noiembrie. Se joacă cu mine, știu.

- Nu ai de gând să termini?

- Îți place.

rămân pasiv şi încerc să scot ceva:

- Unde suntem?

- Pui prea multe întrebări ...inutile. Hai, dragule.

Se întoarce cu spatele la mine și urcă grațios treptele teatrului. Privește intens acel afiș și îmi spune:

- Îți place teatrul?

- Să zicem că da, de ce?

- Uite cum facem, nu mai pui nicio întrebare și ai încredere în mine.

Tac. Îi accept jocul și încerc să profit.

- Hai înăuntru.

Merg în spatele ei. Trecem printr-o sală mare, după care intrăm în sala de teatru. Pocnește din degete iar candelabrele se aprind. Urcă pe scenă și îmi face semn să mă grăbesc.

- Dansezi? întreabă într-un mod adorabil.

Dau din cap că da și zâmbește. Face semn pianului iar clapele acestuia încep să se miște armonios. Se apropie de mine și începem să ne mișcăm. Închide ochii; rămân aprinse doar candelabrele ce luminează scena. Închid și eu ochii și simt cum nu mai am nimic sub picioare. Zburăm; muzica devine mai intensă.

Urlete, tensiune, gravitație zero. Electricitate.Cascadă infinită. Lună plină. Marte retrograd și iar urlete. 24.

Morpheus își face loc în capul meu. Mă simt învins.

*

Stă la capătul docului și privește în larg. E îmbrăcată într-o rochie albă. Mă duc înspre ea. Se aud doar valurile și pașii mei înceți.

- Trebuie să te întorci, îmi spune.

- Pot sta, dacă vrei.

zâmbește ușor.

- Nu e după mine. Și eu voi pleca imediat.

- De ce? Ai putea sta. Am putea sta. Uite...

mă întrerupe:

- Da, așa e.

Oftez. Am intrat cu adevărat în jocul ei iar acum nu vreau să ies.

- Te pot întreba ceva?

- Sigur, ce anume? se folosește de același zâmbet.

- Te voi mai vedea?

începe să râdă; recunosc că sunt naiv.

- Bineînțeles. Uite, ne putem întâlni aici. Ce zici?

Dau din cap ca un copil. Începe să râdă și se îndepărtează de margine. Pare să vrea să zică ceva, însă se răzgândește. Se întoarce cu spatele și începe să pășească.

*

Mă întorc cu fața spre mare. Se întunecă brusc. Valurile își cresc intensitatea; totul devine agitat, până și eu. Sunt frustrat, nervos; ard. Simt cum un pumnal îmi străpunge spinarea și ceva se prelinge pe spate. Nu mai reușesc să înghit durerea și încep să urlu. A câștigat.

Vivat Cronos!

24.