Aș fi vrut să fumez o țigară acum. Doar că nu am și nici nu îmi place să fumez. Apelez la alcool, că e aiurea să nu am nimic lângă când scriu. Și fug gândurile mai repede dacă nu le stropesc cu alcool.
*
Simt cum mă descompun.
Nu știu dacă e doar de la oboseală, de la singurătate, de la toată presiunea care mă învăluie. De la goliciunea din mine.
Mă privesc în lumea asta și se face întuneric.
Nu e cum credeam, cum speram și cred că asta e una dintre cele mai mari lovituri. Nu ne îndreptăm către un final fericit. De unde a fost speranța asta? Și câtă nedreptate.
Ție nu ți se pare dureros momentul acela când conștientizezi că, de fapt, nimic nu contează? Suntem aici, de ce? Suntem degeaba.
Ceva nu funcționează și nu pot să îmi dau seama ce, unde, cum și de ce.
Am împins căutările într-atât de mult încât nu știu ce mi se potrivește, care îmi este locul și nu știu cine sunt. Mă cred atât de bun, pe cât mă cred de rău. Sună a echilibru, dar este hău.
Aș opri timpul în loc.
Aș dori să mă teleportez printre amintiri.
Aș dori să mă teleportez în lume.
Aș dori să mă teleportez acasă.
Aș opri timpul.
Aș opri.
M-aș opri.
