17 noiembrie 2011

Sur l'ocean couleur de fer

Am fost în vizită pe Marte...

Tot acest timp m-am plimbat prin tot felul de povești, fulgere, păduri cu fauni, stări, vise, țări pe care le numeam Neverland sau Alaska. Unele au fost mituri și fantezii puerile, altele pilde exagerate sau poate doar ce am trăit eu. Și în tot acest timp m-am supus unor războaie ce, în cele din urmă, m-au format și am devenit eu. Până și astăzi am dat un război lung; m-am oprit atunci când am realizat ce se întâmplă. Și ieri m-am luptat și mâine voi face la fel, căci mă voi speria și mă lovi de alți pereți inexistenți. Poate nu voi scăpa de războaie vreodată și uite, asta nu-mi place! Încă nu m-am decis care e scopul vieții, ce trebuie făcut și celelalte lucruri, dar tot cred că lumea este sau trebuie să fie a mea. Fără a ști ce presupune asta, gândesc că mintea mea ar trebui să mute munți pe-aici și să construiască. Dar luptele mă obosesc și vreau să trăiesc în starea asta linștită de acum. Cotrobăind prin sertarul cu amintiri, realizez că acest deja-vu care mă întâmpină în fiecare dimineață este un amalgam format din acele povești și fulgere pe care le-am enumerat. Îmi vine puțin greu să explic asta, e vorba despre istoria mea, feelingurile pe care le câștig periodic și pe care le pot asocia cu vremea sau muzica. Iar mai mult ca toate, am dat peste acel sentiment drăguț peste care s-au așternut straturi de ani cu praf. E atât de frumos! ...iar zilele astea m-am gândit la un nume. Clișeicul ego al meu ce se zbate să iasă din această repetiție enervantă trișează. În fine, m-am gândit la un nume și nu am găsit. Și radiez de fericire! Eu realizez... Înseamnă că m-am învins și i-am invins pe toți! Orice nume vine cu un sfârșit al său. Privește în jur! Eu mă uit prin acel sertar și îmi dau dreptate, căci eu îmi imaginam acele romane cu foarte multe volume incluzându-l pe ultimul. M-am uitat prin nevoia mea de a pune capăt după un timp unei saga, fără a putea face ceva în privința asta - în cel mai bun caz o întorceam pe toate părțile și asemenea unei cârpe, o storceam până devenea mai uscată ca soarele. Și asta sperie, nu? Pe mine mă sperie. Dar...

Astăzi sunt fericit; radiez! Pentru că, serios, nu are nume. Doar există și eu sunt fericit! Vom fi aici pentru totdeauna!

08 noiembrie 2011

Abendlicht verjagt die Schatten

Aș vrea să nu mă îndepărtez vreodată de mine. Cu toate că de multe ori sunt un prost; zic, fac, gândesc multele zburătoare ce-mi trec prin minte. Chiar îmi doresc să mă întorc pe pământul meu, pe o Terra frumoasă, acolo unde zace cel Cumpătat.

*

Eu mă blochez des în puncte istorice și aceleași intersecții idioate care mă fac irascibil. Urăsc repetiția și urăsc neputința. Și oamenii... Nu, pe ei nu îi urăsc. Oamenii ăștia care sunt atât de egoiști și răsfățați fără să-și dea seama! Urât egocentrici. Spre exemplu, au impresia că ajutând alți oameni sunt altruiști! Pff, și amuzanți! Ce mă fac eu cu ei? Nu pot să-i las așa de izbeliște, nu pe toți și nu tot timpul. Nu mă lasă inima! Dar eu nu sunt Dumnezeul lor... E arogant să mă bag peste alții, peste viața lor? Poate îndrăznesc să îi cutremur. Chiar și asa, nu vezi cât de derutați sunt!? Dar așa e, viața lor e viața lor, iar schimbând o cărămidă... Altă tencuială, vopsea, meșteșuguri. Riscant. Să fie sănătos să-i las așa? Viața lor e viața lor... Mă întreb: câți dintre ei își rezolvă crizele prin care trec? Și câți dintre ei sunt fericiți? Eu vreau oameni fericiți, dar ei sunt fraieri. Cei în care cred eu. Foarte fraieri. Trăiesc în dimensiunile lor complicate și ciudate și fără sens. Problema mea e că nu sunt bun la asta - să-i ajut. Statistic vorbind, NU sunt bun! Și tot statistic vorbind, nu poate ieși bine de acolo de unde... Nu vreau să fiu o piază rea și nici nu vreau să pierd ceea ce am. Și nici nu-mi stă în fire să nu mă bag. Porcărie de intersecție și gânduri irosite...