proiectul 667

Indiferent de impresia pe care ți-am lăsat-o ție, eu am scris doar pentru mine. Și atât. Sunt ...obosit. Gândurile mele se prostesc tot mai des și corpul meu se comportă pe măsură. Ajung mereu la aceleași concluzii făcând analize, retrospective și tot duimul de porcării inutile care îmi dau impresia că mă ajută sau schimbă cu ceva. Dar maschez cum pot mai bine luptele și slăbiciunile „de după cortină”. Mă uimesc de criticismul pe care l-am căpătat. Eram așa, dar... nu îmi face bine. Nu cum e el acum. Sunt atât de multe de discutat, căci nici nu știu de unde să mai încep. Când merg spre casă - de obicei - realizez un „scenariu” în jurul căruia să se învârtă următoarea poveste genială pe care o voi scrie, dar se întâmplă atât de multe cu mine încât mă pierd. Când ajung, uit până și de mine. E urât, așa-i? Acum două seri am încercat să-i impun minții mele să se reseteze... sau măcar să se dea înapoi cu vreo 4-5 ani. Era vremea în care știam puține și îmi doream puține, dar făceam e

Lumea pe care am părăsit-o de curând nu era pentru mine. Cel puțin așa continui să susțin. Iar din acel moment am refuzat să le vorbesc despre ce am făcut. Am ținut totul pentru mine, în mine. E cel mai bine așa, zic eu. Am obosit să explic. Deja știu cum ar putea reacționa: unii ar aproba, alții ar încerca să mă convingă că există alternative. În final vreau să fiu eu mulțumit, să știu că nu s-a mai scurs o viață fără să termin ce am de terminat. * Lucrurile scăpaseră de sub control. Sau, uite, poate nici nu a existat așa ceva în adevăratul sens al cuvântului. Bestiile, în mintea mea, au devenit din ce în ce mai ostile și haotice, din ce în ce mai înfometate. Au dobândit un fel de teribilism continuu. Imaginează-ți că pentru aceste creaturi, scopul vieții a devenit construirea altor realități ciudate și distrugerea celei adevărate, adică singura care ar putea conta în mințile noastre limitate. Apoi, până la apariția infinitului de profeții, profeți, idei, universuri fumate, bău