proiectul 667

Uite-m ă peste tot! În camera ei, pe malul mării pe care nu o mai cunosc, pe doc, pe vârf de munte, la apus, trăgând în piept cât de mult aer de seară pot. Oriunde, peste tot... De parcă nu ar fi în van. - Mihai... O privesc. Nu s-a schimbat deloc din ziua în care am creat-o - ea , amestecul de care am avut nevoie; acea parte care să nu se sfiască să-mi dea câte o palmă când o voiam atât de mult, undeva în adânc - căci încă de la începuturi m-am învârtit prin aceleași intersecții, galaxii sau cum le mai numeam. Pe lângă palme, am căutat soluții și... Prin amalgamul de idei, în mod deosebit, cică ar fi trebuit să lupt să mă accept. Îmi aduc aminte atât de vag totul... Mai ales că de atunci s-au întâmplat prea multe lucruri! Oare m-am schimbat? Și cât? ...muzica e la fel de frumoasă. Că de acceptat, sigur nu am făcut-o. Ar fi fost complicat să fac asta! Prin mintea mea, acceptarea era echivalentă cu distrugerea valurilor de emoții. De unde tsunami dacă eu aș fi fost în regulă? Ș

E doar o durere de cap, un țipăt care vine interior și nu se aude, tremurături. Un bolovan imens, nod în gât care știe să ardă și gânduri care preiau controlul... Drumuri care se înclină în stânga și în dreapta, iar eu, cu echilibrul uitat prin galaxie, dansez involuntar, brutal. Sunt blocat în lumea pe care mi-am creat-o. Așa e acum... Eventual este vorba despre asimptote duse către realitate . Dacă aș locui în locul în care ador să evadez, aș ajunge să îl disprețuiesc, cumva? Ar fi păcat și straniu; în favoarea mea spun că e complet diferit și nu s-ar întâmpla așa ceva. Dar ajung să amețesc variabilele între ele, astfel încât noțiunile lume și realitate și evadare încep să facă schimb de sens între ele. Nu-mi aduc aminte ultima dată când gândurile au fost concrete și sincere! ...dar când nu sunt? ...prea des simt cum prind viață și acționează singure. Poate că așa e natural, iar suprimarea ce vine din partea mea este doar dăunătoare. Poluantă. Și poate că acum un Mihai din