06 mai 2013

Reality Dream VIII - Closure

Uite-mă peste tot! În camera ei, pe malul mării pe care nu o mai cunosc, pe doc, pe vârf de munte, la apus, trăgând în piept cât de mult aer de seară pot. Oriunde, peste tot... De parcă nu ar fi în van.
- Mihai...

O privesc. Nu s-a schimbat deloc din ziua în care am creat-o - ea, amestecul de care am avut nevoie; acea parte care să nu se sfiască să-mi dea câte o palmă când o voiam atât de mult, undeva în adânc - căci încă de la începuturi m-am învârtit prin aceleași intersecții, galaxii sau cum le mai numeam. Pe lângă palme, am căutat soluții și... Prin amalgamul de idei, în mod deosebit, cică ar fi trebuit să lupt să mă accept. Îmi aduc aminte atât de vag totul... Mai ales că de atunci s-au întâmplat prea multe lucruri! Oare m-am schimbat? Și cât? ...muzica e la fel de frumoasă. Că de acceptat, sigur nu am făcut-o. Ar fi fost complicat să fac asta! Prin mintea mea, acceptarea era echivalentă cu distrugerea valurilor de emoții. De unde tsunami dacă eu aș fi fost în regulă? Și am intrat în cel mai vicios cerc vicios posibil, pentru că valurile m-au făcut tot timpul să simt că trăiesc. Oricât de mult m-au doborât și durut de-a lungul timpului, în final, mi le-am dorit enorm; am devenit dependent. Și nu mi-am ascuns niciodată oscilațiile și nemulțumirile; am săpat atât de mult printre ele! Voiam schimbări, voiam ceva nou de fiecare dată și așa am început: am creat mai mulți Mihai, lumi diferite - un univers întreg numai pentru mine. Iar acum uite-mă pe piedestalul creației mele! Și cât de bine se văd ceața, haosul, fumul, marea, griul, albastrul, visul de azi-noapte... Dintre toate, sunt câteva lucruri și locuri pe care le recunosc cu greu. Puține... Însă cumva, chiar acum simt cum începe totul să se liniștească; cerul are momente în care devine ceva mai senin - din când în când pot zări stele. Dar nu ca până acum - de data asta, prin toți Mihaii pe care îi am, din toate unghiurile universului, parcă totul are un mic sens. Încet, încet, dar așa simt. Poate e iarăși o stare, iar de mâine dimineață mă întorc în haosul meu obișnuit. În zona mea de confort.

...și aici, ea care se uită la mine. Își fumează puținul de țigară ce i-a mai rămas și așteaptă să încetez să vorbesc abstract. De fapt, îmi spune din priviri că ar trebui să tac pentru o perioadă lungă, să mă las copleșit de acele emoții și atât. Îmi spune că vorbesc și scriu prea mult și prea aiurea, astfel încât am ajuns să nu mai fiu capabil să concretizez gândurile și totul a devenit vag. Vag când încerc să-ți explic, vag când încerc să-mi explic. M-am legat de toate creaturile mele și am căutat răspunsuri, dar am observat doar că eu, singurul liant între acei mulți Mihai, sunt insuficient și nu mai fac față milioanelor de paradoxuri. Of, ce încerc eu să spun e că realizez pe măsură ce încerc să traduc tot ce am creat cândva că sunt fragmente ce lipsesc din toată povestea. Așa vreau să o văd, ca pe o poveste care a pornit de la un enorm Big Bang, s-a creat universul meu, apoi s-a format regatul cu tot ce avea el. Am părăsit regatul urcând imensul Everest al lumii mele și printr-alt Big Bang am ajuns pe o Planetă Albastră. Așa pare, doar că atunci când mă apropii de detalii, când mă apropii de natura exactă a gândurilor mele... Ei bine, sunt cumva împins înapoi. Sunt prea tentat să spun că universul meu s-a desprins de mine și acționează pe cont propriu. Ar explica multe, pentru că nu mă mai simt în control de foarte multă vreme.
Dar am mai trecut pe-aici și ea știe prea bine aspectul ăsta. Însă acum voi folosi switch-ul. Nu am de gând să înceapă un ciclu nou și... identic. Iar ea... Ea se stinge. Ea nu mai fumează, nu mai stă pe canapea, nu mai vorbește și curând voi înceta să o văd.
E doar începutul...

01 mai 2013

Perdues dans les nuees


E doar o durere de cap, un țipăt care vine interior și nu se aude, tremurături. Un bolovan imens, nod în gât care știe să ardă și gânduri care preiau controlul... Drumuri care se înclină în stânga și în dreapta, iar eu, cu echilibrul uitat prin galaxie, dansez involuntar, brutal.
Sunt blocat în lumea pe care mi-am creat-o. Așa e acum... Eventual este vorba despre asimptote duse către realitate. Dacă aș locui în locul în care ador să evadez, aș ajunge să îl disprețuiesc, cumva? Ar fi păcat și straniu; în favoarea mea spun că e complet diferit și nu s-ar întâmpla așa ceva. Dar ajung să amețesc variabilele între ele, astfel încât noțiunile lume și realitate și evadare încep să facă schimb de sens între ele.
Nu-mi aduc aminte ultima dată când gândurile au fost concrete și sincere! ...dar când nu sunt? ...prea des simt cum prind viață și acționează singure. Poate că așa e natural, iar suprimarea ce vine din partea mea este doar dăunătoare. Poluantă. Și poate că acum un Mihai din mintea mea încearcă să acționeze instinctual, să repare ce am stricat eu atât de mult timp. Știi, toată imposibilitatea mea de a lua decizii simt cum începe să mă lase dezarmat. Sau dezbrăcat. Dispare... Încep să știu ce e corect și de ce este așa; să știu ce vreau. Sau poate e doar berea sau cafeaua sau somnul bun sau muzica. Mihai oscilând. Mihai oscilând e de-al casei. Problema e că îl simt mai puternic! Altruismul și egoismul se apleacă în fața sa. Și atunci, ce se întâmplă?