06 mai 2013

Reality Dream VIII - Closure

Uite-mă peste tot! În camera ei, pe malul mării pe care nu o mai cunosc, pe doc, pe vârf de munte, la apus, trăgând în piept cât de mult aer de seară pot. Oriunde, peste tot... De parcă nu ar fi în van.
- Mihai...

O privesc. Nu s-a schimbat deloc din ziua în care am creat-o - ea, amestecul de care am avut nevoie; acea parte care să nu se sfiască să-mi dea câte o palmă când o voiam atât de mult, undeva în adânc - căci încă de la începuturi m-am învârtit prin aceleași intersecții, galaxii sau cum le mai numeam. Pe lângă palme, am căutat soluții și... Prin amalgamul de idei, în mod deosebit, cică ar fi trebuit să lupt să mă accept. Îmi aduc aminte atât de vag totul... Mai ales că de atunci s-au întâmplat prea multe lucruri! Oare m-am schimbat? Și cât? ...muzica e la fel de frumoasă. Că de acceptat, sigur nu am făcut-o. Ar fi fost complicat să fac asta! Prin mintea mea, acceptarea era echivalentă cu distrugerea valurilor de emoții. De unde tsunami dacă eu aș fi fost în regulă? Și am intrat în cel mai vicios cerc vicios posibil, pentru că valurile m-au făcut tot timpul să simt că trăiesc. Oricât de mult m-au doborât și durut de-a lungul timpului, în final, mi le-am dorit enorm; am devenit dependent. Și nu mi-am ascuns niciodată oscilațiile și nemulțumirile; am săpat atât de mult printre ele! Voiam schimbări, voiam ceva nou de fiecare dată și așa am început: am creat mai mulți Mihai, lumi diferite - un univers întreg numai pentru mine. Iar acum uite-mă pe piedestalul creației mele! Și cât de bine se văd ceața, haosul, fumul, marea, griul, albastrul, visul de azi-noapte... Dintre toate, sunt câteva lucruri și locuri pe care le recunosc cu greu. Puține... Însă cumva, chiar acum simt cum începe totul să se liniștească; cerul are momente în care devine ceva mai senin - din când în când pot zări stele. Dar nu ca până acum - de data asta, prin toți Mihaii pe care îi am, din toate unghiurile universului, parcă totul are un mic sens. Încet, încet, dar așa simt. Poate e iarăși o stare, iar de mâine dimineață mă întorc în haosul meu obișnuit. În zona mea de confort.

...și aici, ea care se uită la mine. Își fumează puținul de țigară ce i-a mai rămas și așteaptă să încetez să vorbesc abstract. De fapt, îmi spune din priviri că ar trebui să tac pentru o perioadă lungă, să mă las copleșit de acele emoții și atât. Îmi spune că vorbesc și scriu prea mult și prea aiurea, astfel încât am ajuns să nu mai fiu capabil să concretizez gândurile și totul a devenit vag. Vag când încerc să-ți explic, vag când încerc să-mi explic. M-am legat de toate creaturile mele și am căutat răspunsuri, dar am observat doar că eu, singurul liant între acei mulți Mihai, sunt insuficient și nu mai fac față milioanelor de paradoxuri. Of, ce încerc eu să spun e că realizez pe măsură ce încerc să traduc tot ce am creat cândva că sunt fragmente ce lipsesc din toată povestea. Așa vreau să o văd, ca pe o poveste care a pornit de la un enorm Big Bang, s-a creat universul meu, apoi s-a format regatul cu tot ce avea el. Am părăsit regatul urcând imensul Everest al lumii mele și printr-alt Big Bang am ajuns pe o Planetă Albastră. Așa pare, doar că atunci când mă apropii de detalii, când mă apropii de natura exactă a gândurilor mele... Ei bine, sunt cumva împins înapoi. Sunt prea tentat să spun că universul meu s-a desprins de mine și acționează pe cont propriu. Ar explica multe, pentru că nu mă mai simt în control de foarte multă vreme.
Dar am mai trecut pe-aici și ea știe prea bine aspectul ăsta. Însă acum voi folosi switch-ul. Nu am de gând să înceapă un ciclu nou și... identic. Iar ea... Ea se stinge. Ea nu mai fumează, nu mai stă pe canapea, nu mai vorbește și curând voi înceta să o văd.
E doar începutul...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu