01 noiembrie 2013

Koldr Ego: Salut, noiembrie! [fragment 1]

De ce? De ce nu? Și ce relevanță mai au toate întrebările!?
Anulez toate principiile lor… Ale lor – reguli create de „roboți” pentru „roboți”. Și totodată nu pot anula aceste moralități, nu pot să dărâm acești pereți și atât! Habar nu am ce presupune în realitate asta sau dacă este măcar posibilă dărâmarea. Iar în locul lor ar trebui pus altceva. Ar trebui… Dar cum pot construi eu ceva nou când nu îmi pot da seama de ce sunt și mai ales cine sunt? Nu aș rezolva nimic construind ceva nou doar presupunând! Nu ar avea nicio valoare adevărată și ar fi cam același lucru cu regulile lor. Iar în acest caz, chiar nu ar avea sens să mă dezic de regulile lor stupide și să creez ceva diferit, doar pentru a fi diferit sau a încerca. Nu mai vreau să încerc, vreau ceva permanent. Dar permanentul poate deveni atât de maleabil și… temporar! Cred.

*
Și mă întreb… dacă în marea de oameni există și ființe vii care funcționează dupa regulile lor, ce reprezintă ei? Ce îi mai deosebește? În greutatea universului pe care îl port pe umeri, merită să mă implic pentru ei? Sincer vorbind, dacă voi fi dezamăgit în vreun fel în relația cu ei, va fi doar din cauza mea, din cauza principiilor mele atât de diferite (pe care le voi avea cândva… poate). Nu ar avea nicio legătură cu ei (iar la fel și viceversa). Și ar presupune ca la un moment dat să accept regulile lor iar imediat să le și respect. Apoi mi-e teamă că acele principii ale mele ar fi anulate. Și atunci nu mai are rost să creez nimic – nu aș fi niciodată dezamăgit de mine. Oamenii sunt programați să caute siguranță.

*
Trebuie să greșesc mereu să am idei despre redresare? Şi cu cât pun mai multe întrebări, cu atât îmi dau seama mai mult haosul în care aproape mă înec.

*
Iar dacă aleg să caut sinistraţi, precum sunt eu, ce se va întâmpla cu haosul amândurora? Îmi imaginez milioane de lucruri! Îmi imaginez că totul ar deveni paradoxal... toate sentimentele amestecate și puternice, iar asta ar putea să genereze atât de multe călătorii printre galaxii – haosul ar fi normalul. Îmi place la nebunie cum sună toată instabilitatea, ca și cum e direct proporțională cu nivelul de sentimentalism entuziast pe care par să îl ador. Și evident că îmi doresc vieți paralele, deoarece în acest „setpoint” în care mă găsesc și, concomitent, sub presiunea posibilelor alegeri, am teama regretelor. Mi-e atât de teamă să fiu nevoit să îmi asum responsabilitatea pentru ce ar putea merge greșit! Iar teoretic teama asta nu are niciun sens, că doar „niciodată nu este prea târziu” – așa zic ei. Dar eu am de pregătit o adevărată luptă, iar în momentul în care am inițiat totul, nu îmi permit deloc să clachez. Dacă m-aș regăsi vulnerabil în orice moment al luptei, aș fi linșat – de către ei, de către mine și de către oricine în final. Nu numai că întreaga luptă până în acea clipă ar fi degeaba, dar eu nu m-aș putea ridica deloc. Entuziasmul s-ar pierde, încrederea s-ar pierde, eu aș muri.

...„lupta” sau „războiul”, ele de fapt nu au atât de multă relevanță față de ei, cât presupune consolidarea zidurilor mele, acestea fiind toate regulile pe care mi le-aș stabili, reguli pe care ar trebui să le respect cu strictețe. Și iată-mă căutând cum să construiesc lucruri ce se vor permanente, aflându-mă în sine într-un hău instabil al atemporalității. Mă simt incapabil.