20 februarie 2014

Reality Dream X - Fiorduri

E acel moment când totul o ia razna prin mintea mea! Știi ce zic? Un mindfuck ciudat și complet, dar complet nepotrivit! E tare devreme și mintea mea crede că visează. Sau are coșmaruri. Elemente din Universul meu se combină straniu: orașul gri s-a instalat pe Planeta Albastră Neagră și... Nici măcar nu pot descrie ceea ce văd! Astăzi necunoscutul mă doare.

*
- Spune-mi că nu dormi! rostesc totuși încet, pentru a nu o trezi în cazul în care nu e trează.
Nu răspunde. Încep să devin și mai agitat, mai cuprins de panică. Habar nu am cum trebuie să reacționez - tot timpul m-am ferit cel mai tare de astfel de momente. Nimic nu mai are sens și observ cât de tare îmi tremură mâinile... oh, cât de tare am nevoie de o țigară! Îmi golesc toate buzunarele fără vreun rezultat și apoi mă reped către sertarul în care știu că își ține țigările. Din fericire pentru mine, nu e moment în care să îi lipsească un pachet. Îl desfac și îmi iau cu nerăbdare o țigară pe care o aprind greu din cauza mâinilor mele care au luat-o razna. Trag cât pot de tare în piept și mă așez pe unul dintre fotolii. Închid ochii... Dorm acum, nimic din astea nu se întâmplă... Îmi urăsc mintea atât de tare! Cum pot trăi așa, când de fiecare dată, pe orice fond albastru ce îl creez în golul minții pentru jocul nimicului, nu se sfiește să apară? Încep să mă enervez, trag iarăși din țigară, însă nu mă mai calmează și țip:
-Chiar nu există o modalitate de a opri tot ceea ce simt?
Îmi iau capul în mâini și... tot ce pot să fac este să mă ghemuiesc. Simt că îmi explodează capul și cel mai straniu bolovan pe care l-am simțit vreodată mă sufocă.

Aud cum se ridică de pe canapea. Îmi țin în continuare ochii închiși. Aud cum vine spre mine și se așază în fața mea. Mă strânge puternic în brațe și nu zice nimic. Ce ar avea de zis acum? Nu mai e nimic de făcut oricum - simt cavernele cum se înmulțesc în interiorul meu și...
Cad!

04 februarie 2014

Phoenix

Când sunt în lumea de afară, toate ideile au sens și planurile arată perfect. Absolut toate sunt așezate exact cum trebuie, iar modul în care trebuie să abordez totul este în regulă, făcut cu cap. Apoi, când pătrund înăuntru, totul e un mare haos; ce este patologic devine fiziologic. Iar ca și cum asta nu ar fi suficient, memoria mea este distrusă. În final toată mica revoluție de a pune o lume întreagă pe picioare, se duce... Pur și simplu. De cele mai multe ori, uit și că a existat așa ceva.

Deja m-am obișnuit să existe un pattern al gândurilor mele. Asta mă irită și îmi inhibă exprimarea tot mai mult, pentru că vorbesc și scriu întruna despre aceleași „probleme”, situații, lumi perfecte, încât... Încât mă satur. Îmi pare obositor și dacă nu am stat în fața acelorași replici de zeci de ori! Și tot de zeci de ori am găsit remediul. Și am scris și povestit cu mult entuziasm despre, încât pentru acțiunea propriu-zisă nu mai rămânea decât o fărâmă de statuie ridicată în memoria sa. O învățătură din Neverland spunea că pentru a trece mai ușor peste ceva, scrie! și acum mă simt în situația în care despre orice aș scrie, uit. Poate...
În ultima vreme am constatat că nu funcționează nimic și că, eventual, ceva va veni de la sine.  Că în orice caz, indiferent de ofrandă adusa, Cronos, Morfeu și alții își vor juca piesele în felul lor; o apocalipsă nu va veni din litere așternute pe hârtie. Cândva nu voi mai analiza totul și doar voi muta munți.

Și adevărul este că îmi e teamă că dacă la sfârșit voi trage cu adevărat cortina în fața povestirilor, voi pierde această parte din mine care se hrănește doar cu Planeta, călătoriile, Regatul... Mi-e teamă că-mi voi pierde Universul și astfel, voi muri. Teama în sine definește această enclavă uriașă. Nu aș mai avea despre ce dificultăți să vorbesc și nici frica nu ar mai exista, căci în cele din urmă, totul ar fi perfect. Cortina ar pune capăt nu doar piesei mele de teatru pe care o joc cu atât de mult patos, ci s-ar așterne peste întreaga mea ființă care s-ar sufoca în perfecțiunea superficială a unei lumi... Am tendința să zic a lor, dar ar fi cam paradoxal. Iar viața mea perfectă de după este lipsită de paradoxuri.

Ce vreau acum de la Univers este să aducă cel mai mare tsunami pe care îl are el. Ai observat că înainte să lovească, e precum o cortină? E o poveste a cărei adevărată esență începe abia după ce distruge... ce are de distrus. Oh, și mai frumos! Știi ce mai vreau să aducă acel tsunami, printre altele? Unirea lumilor paralele. Îți imaginezi cât haos atunci?