28 ianuarie 2016

Cândva, am trăit pentru totdeauna!

                Are privirea tulburată. A aflat adevărul! Sau doar l-a conștientizat acum. Abia acum. Și-a dat seama cât de mult s-a înșelat în privința sa și a lumii – a lui, a lor; câtă neglijență… Teama îl cuprinde încet, încet. Pornește din vârful degetelor și avansează cu fiecare bătaie a inimii făcute ghem. Teama îl cuprinde încet, încet. O simte în aerul pe care îl inspiră, o simte în vântul ce-i atinge pielea aspră, o simte în frig, îi simte gustul, îi simte mirosul… Simte teama pe buze. Simte teama lângă el. Conștientizează tot. Conștientizează inclusiv panica. Intră într-un cerc atât de  vicios, căci teama și panica se alimentează reciproc.
                Ar vrea să explice tot. Însă știe sigur că dacă ar arăta lumii ceea ce se află în Cutia Pandorei, totul s-ar sfârși în două clipe. În prima clipă ne-am sfârși noi toți, apoi restul. Nici nu ar mai conta dacă nu l-ar crede nimeni. Orice dorință pe care o avem se reduce la egoism, la fel este și cu teama. Așa că de ce ar conta cea de-a doua clipă? Dar mai mult, ce face să conteze prima clipă?
               
                Cândva, pe cer erau constelații. Cândva, își dorea să fugă către ținturi, munți, oceane, planete sau castele. Și tot cândva, a acceptat că iluziile rămân iluzii, visele vise, pacea în trecut. A acceptat, prostul… Ar trebui să-i fie rușine de concluziile luate; tocmai el! Acum își dorește doar să fugă de tot ceea ce are.
Îi va rămâne doar muzica.


18 ianuarie 2016

Realitatea… Și Cealaltă Realitate

Stelele lipsesc de pe cerul orașului renașterii.
Cumva, aș vrea să vorbesc despre dor.
Stăm amândoi la masa din bucătărie, cu lumina ștearsă din cauza lampei murdare și fără muzică. Tot timpul a fost liniște când am vorbit. Între noi există nu sute de kilometri, ci dimensiuni distanță. E prima dată când am chemat-o și cu siguranță și ultima! Am nevoie de ea, doar acum. Înainte să o chem, am pregătit o scrumieră și am făcut două cafele. Scrumiera am pus-o mai aproape de partea ei, eu nu voi fuma astăzi.   

-          Sunt idei, valori, chiar principii aș îndrăzni, care mi-au dat mult de gândit. Și ai dreptate în privința lor, însă…
-          Însă ce? Nu te împing să le adopți, dar dacă tu zici că…
-          E greu, o întrerup. Chiar le consider ca pe un fel de referință.
-          Bine. Întâi, dacă tot m-ai adus aici, dă-mi voie să îmi aprind o țigară. Nu am fumat niciodată, iar cafea nu am mai avut voie să beau în ultimii ani. Ce folos?
Zâmbesc și aștept să continue.
-          Acum… Ți-aș spune despre cât de scurtă e viața, dar ar fi cumva arogant din partea mea.
-          Eu aș vorbi despre felul în care făceai pesimismul să pară prea realist. Dar simt că aș da dovadă de ipocrizie dacă aș vorbi despre tine.
-          Nu ai de ce. Venim, plecăm, totul se petrece în câteva clipe. Asta e și ideea, cheia!
-          Cum rămâne cu planurile, felul în care ne creionăm viitorul și cum ne agățăm puternic de acesta? Tocmai teama că am putea dispărea prea repede, că nimic din ceea ce facem nu are importanță și va dispărea și, știi, e dezarmant!
-          E vorba doar de perspectiva pe care o alegi. Știu că asta urmărești, dar nu pot să îți spun că dacă alegi să vezi într-un anume fel e greșit și e corect într-altul. Îți zic doar că agățarea de care pomenești ar putea fi… nepotrivită. Transformă ceea ce ai în ceva folositor. Te-ar putea ajuta. Adu-ți aminte ce credeai cândva!
-          Nu mai știu… răspund resemnat.
-          Hai, încearcă! Fiecare experință…
-          Fiecare experiență… Fiecare e câte o treaptă, câte o cărămidă!?
-          Vezi? Așa e, profită de ele! Acceptă-le și urmărește-ți binele. Ține minte că nu ai timp să te lupți cu mori de vânt, trebuie să-ți urmărești idealurile. Dar fii etic! Fii corect cu tine, în primul rând. Fii mai egoist, pentru că viața ta e despre tine. Viața ta e despre ritmul tău, frecvențele tale. Nu aștepta, nu lupta atât de mult cu adaptarea ta. Nu știu dacă e timp pentru asta.
-          Însă ești și tu subiectivă…
-          Categoric! Dar astea sunt ultimele mele cuvinte către tine, ții minte?
Tac. Când voi clipi, ea nu va mai fi aici. Voi rămâne doar cu chipul ei și cu vorbele sale răsunându-mi în minte, cu vocea sa și cu tonul cu care m-a obișnuit. Nu mă agăț, promit.

Clipesc, iar ea nu mai e aici. Nici fumul de țigară, nici parfumul ei, nici umbra ei. Mă dau jos de pe scaun, mă întorc cu spatele și pășesc. Și pășesc. Și pășesc. Am un gol în stomac și senzația stranie că parcă aș ști ce trebuie să fac.

*
Nu îmi place ca de fiecare dată, gândurile limpezi de care am nevoie vin doar când închid ochii și sunt pe cale să pășesc în lumea viselor. Care, nici măcar ea, nu mă mai prea poate salva. Vezi, am unele stări în care cred că am ceva de salvat. Alteori, este un alt drum… De fiecare dată altceva. De fiecare dată, altfel.
Dar astăzi închei un capitol. Impasul în care simt că mă aflu a început să doară. Persistența sa mă seacă de toate energiile, fie ele și negative. Nu mai există un echilibru de mult timp. Iar acum nu mai există nici principii de salvat. Nu mai există aproape nimic din mine și poate pot astfel să reconstruiesc. Să reconstruiesc fără a ține cont de incongruențe dintre lumi! Nu pot să aleg între lumi, e imposibil. Dacă nu mă crezi, încearcă să alegi tu între cei doi ochi pe care îi ai! Ambii parte din tine… Și când îmi aduc aminte că totul a plecat de altundeva și mi-a acaparat întregul Univers. Nu știu cum să încep sau de unde să încep. Și mi-e puțin teamă să nu fie ca de obicei. Am încercat în atât de multe moduri, crezând că pot găsi ceva, oricât de mic! Ceva de care să mă pot prinde, să mă trag și să mă redresez cumva. Am călătorit în ținuturi antice pentru a mă regăsi, am scris, am… Nu fac decât să mă pierd și mai mult și mai tare și mai profund. Parcă scriu și vorbesc despre toate astea de când mă știu.

Iar când golul din stomac dispare, rămâne doar furia față de toată neputința. Și din când în când, teama. Trage adânc în piept aer rece, lasă-l să te cuprindă și expiră-ți temerile și durerea.



16 ianuarie 2016

Norideiarnă

Ninge. Nu cu fulgi mari, nu…

Ana îmi spunea tot timpul să am răbdare cu mine, să mă liniștesc, căci voi reuși să mă regăsesc. Eu încercam să îi spun că trebuie, de fapt, să mă găsesc, că m-am împrăștiat ireversibil și trebuie să adun și să leg ceva nou.
Nu am apucat să fiu atât de sincer pe cât mi-aș fi dorit. Niciodată nu reușesc; de fiecare dată îmi imaginez un moment ideal, caut frecvențe exacte și sincronizări respectate cu strictețe. Sigur, acum nici măcar o fărâmă dintre toate acestea nu mai contează. Poate dacă aș fi fost câtuși de puțin mai hotărât… Mă gândesc doar că o clipă altfel ar fi putut face diferența. Tot timpul a existat în spate mai mult decât am arătat.
Sunt într-un Ocean, e întuneric și nu știu cum pot să iau acea gură de aer. Nu știu cum să ies la suprafață. Nu știu. Mă străduiesc întruna să-mi construiesc avânturi care să conteze, însă uite că niciodată nu au fost suficiente. Iar de curând s-a prăbușit și ultimul meu principiu. Era clar, era logic, era primul. Teama… Și nu îmi e rușine să recunosc că am impresia că Universul acesta ar muri în clipa în care eu aș fi cu adevărat bine. Mă sabotez pe nedrept, căci lucrurile nu sunt atât de fixe. Urăsc să existe martiri doar pentru că nu am fost îndeajuns de puternic. Dar îmi voi imagina ce ai fi răspuns. Mi-e teamă de unele sfârșituri - de cele mai multe dintre ele. Mi-e teamă să sfârșesc capitole; ca și atunci când citesc, îmi doresc să fi fost mai mult. Și mi-ar plăcea să știu că mă pot întoarce, că e în regulă dacă nu sunt pe drumul potrivit, că mă pot întoarce oricând și orice s-ar întâmpla, va fi bine.

Încep să simt frigul lui Ianuarie. Mă pătrunde… Astăzi, ca și în restul zilelor și în fiecare noapte, singurătatea-mi este tristă. Timpul devine tot mai nemilos; setea mea de aer devine dureroasă. Au existat războaie în Regatul meu și au existat războaie în afara sa. Și au existat secete, răscoale, fugiri ale copilului, aroganțe ale adultului, evadări ale Ducelui și au existat și munți care, după ceva timp, au dispărut. Acum toate s-au oprit, fără să îmi dau seama de ce, fără să-mi dau seama de nimic.
Nu există „problemă principală”, la fel cum nu există un adevăr absolut și lumea nu merge într-un singur sens. Iar problemele, de fapt, sunt doar situații.
Deciziile mele sunt și ele situații. Și nu e mai bine, căci mă simt ca și cum m-am adâncit în neputințele mele. Și asta vreau să sfârșesc. Un munte de „dar” și de „poate” e uriaș comparativ cu Everestul. Și asta vreau să sfârșesc.


*
       Nu îmi place să fac asta. Nu vreau să fac asta... Cu cât îmi dau voie să conștientizez mai mult, cu atât și durerea... știi. Noriideiarnă sunt doar despre mine, promit. Îi culeg, îi voi îndesa undeva și gata. Căci iarna e frumoasă, la fel și norii săi.
Ana Nordevară, îți mulțumesc mult pentru tot!