proiectul 667

                Are privirea tulburat ă. A aflat adevărul! Sau doar l-a conștientizat acum. Abia acum. Și-a dat seama cât de mult s-a înșelat în privința sa și a lumii – a lui, a lor; câtă neglijență… Teama îl cuprinde încet, încet. Pornește din vârful degetelor și avansează cu fiecare bătaie a inimii făcute ghem. Teama îl cuprinde încet, încet. O simte în aerul pe care îl inspiră, o simte în vântul ce-i atinge pielea aspră, o simte în frig, îi simte gustul, îi simte mirosul… Simte teama pe buze. Simte teama lângă el. Conștientizează tot. Conștientizează inclusiv panica. Intră într-un cerc atât de  vicios, căci teama și panica se alimentează reciproc.                 Ar vrea să explice tot. Însă știe sigur că dacă ar arăta lumii ceea ce se află în Cutia Pandorei, totul s-ar sfârși în două clipe. În prima clipă ne-am sfârși noi toți, apoi restul. Nici nu ar mai conta dacă nu l-ar crede nimeni. Orice dorință pe care o avem se reduce la egoism, la fel este și cu teama. Așa că de ce ar

Stelele lipsesc de pe cerul orașului renașterii. Cumva, aș vrea să vorbesc despre dor. Stăm amândoi la masa din bucătărie, cu lumina ștearsă din cauza lampei murdare și fără muzică. Tot timpul a fost liniște când am vorbit. Între noi există nu sute de kilometri, ci dimensiuni distanță. E prima dată când am chemat-o și cu siguranță și ultima! Am nevoie de ea, doar acum. Înainte să o chem, am pregătit o scrumieră și am făcut două cafele. Scrumiera am pus-o mai aproape de partea ei, eu nu voi fuma astăzi.    -           Sunt idei, valori, chiar principii aș îndrăzni, care mi-au dat mult de gândit. Și ai dreptate în privința lor, însă… -           Însă ce? Nu te împing să le adopți, dar dacă tu zici că… -           E greu, o întrerup. Chiar le consider ca pe un fel de referință. -           Bine. Întâi, dacă tot m-ai adus aici, dă-mi voie să îmi aprind o țigară. Nu am fumat niciodată, iar cafea nu am mai avut voie să beau în ultimii ani. Ce folos? Zâmbesc

N inge. Nu cu fulgi mari, nu… Ana îmi spunea tot timpul să am răbdare cu mine, să mă liniștesc, căci voi reuși să mă regăsesc. Eu încercam să îi spun că trebuie, de fapt, să mă găsesc, că m-am împrăștiat ireversibil și trebuie să adun și să leg ceva nou. Nu am apucat să fiu atât de sincer pe cât mi-aș fi dorit. Niciodată nu reușesc; de fiecare dată îmi imaginez un moment ideal, caut frecvențe exacte și sincronizări respectate cu strictețe. Sigur, acum nici măcar o fărâmă dintre toate acestea nu mai contează. Poate dacă aș fi fost câtuși de puțin mai hotărât… Mă gândesc doar că o clipă altfel ar fi putut face diferența. Tot timpul a existat în spate mai mult decât am arătat. Sunt într-un Ocean, e întuneric și nu știu cum pot să iau acea gură de aer. Nu știu cum să ies la suprafață. Nu știu. Mă străduiesc întruna să-mi construiesc avânturi care să conteze, însă uite că niciodată nu au fost suficiente. Iar de curând s-a prăbușit și ultimul meu principiu. Era clar, era logic, e