24 noiembrie 2014

L.I.T.

Nu vreau să adorm, trebuie să-mi păstrez starea asta pe care o am. Mi-e teamă că mă voi trezi și abisul acela deșertic mă va fi cuprins înapoi. Am găsit întâmplător o mică gaură de vierme care mă aruncă parțial în acel loc din Univers care mă face să mă simt „eu”. Aș dori să am explicații pentru tot, dar și mai mult aș vrea să mă pot întoarce cu ușurință la tărâmurile mele; aș vrea ca în oricare clipă în care nu mă aflu pe Planeta mea albastră, să știu că este doar în spatele meu - oricând să mă pot uita oricând în stânga, sus, iar ea să fie acolo. Și știi ce mi-aș mai dori? Să ajung în laboratoarele secrete din Regat - despre care nu am vorbit niciodată, pentru că sunt secrete - și să lucrez în continuare la descoperirea teleportării. Ar fi mai incintat.

Nu vreau să adorm, pentru că acum am o mică impresie că m-am regăsit, iar dimineață sigur memoria mea va fi ștearsă. Am nevoie de mai mult timp...

23 octombrie 2014

Antumbra Universului

                Sunt prea ocupat cu amorțeala. Dacă sunt bine? Dar tu... tu ești bine? Aș prefera să avem un dialog, astăzi nu mă simt prea confortabil cu monologul. Tu niciodată nu mă crezi, dar tu nici nu îți bei paharul cu vin. Unde sunt? Păi... Nu știu încotro mă îndrept și uneori încep să am impresia că nici măcar nu mă mai aflu în Universul despre care am scris și ți-am vorbit obsesiv. În jurul meu este, oarecum straniu, un colț de Rai al liniștii. Atât de liniște încât sunt al naibii de neliniștit. Da, și este totodată acel secol al egalității. Secolul în ale cărui nopți luna se înalță deasupra unirii Universurilor mele paralele. Închinăm o odă attosecundei de pace!


                Nu. De fapt, nu știu sigur. Mă faci să mă îndoiesc de mine... Am zis despre egalitate tocmai pentru că mă simt întreg, dar nu știu dacă e în regulă. Imaginează-ți ce înseamnă întregul: bine și rău în același timp, egale, împreuna, ce ar fi bine ar fi și rău și uite cum apar explozii. Dar dacă mă divid, va funcționa cucerirea? Dar în lupta asta accept doar dualitatea, să știi. Învăț cum este potrivit prin cea mai severă modalitate... Nu aveam altfel de unde să știu ce înseamnă unitate! Acum știu și e prea departe de lumea mea. Îți mai aduci aminte cum obișnuiam să mă exprim greșit? Numeam și legam starea asta pe care o am acum de maturitate. Stupid, nu? Da, știu, dar mă refeream la asta, la faptul că legenda laudă unitatea și... Înțelegi tu ce încerc să zic aici. Voiam să îți spun asta: nu cred am ieșit complet din lumea mea! Bănuiesc că se poate, dar sper că nu va fi cazul vreodată. Și dacă se va întâmpla, la urma urmei nu voi putea spune „adio” și totul se va întâmpla spontan. Eu nu voi mai fi. Ah, îți vei da tu seama când se va întâmpla, dar să știi că mă voi gândi și la tine în acele clipe în care voi simți că mă evapor. Dar lasă-mă să încerc să îți spun cum cred că mă voi întoarce în centrul labirintului meu. Voi asculta muzică! Din când în când primesc mici semnale ciudate care îmi fac micul OZN să o ia razna – e Universul. Poate mâine se va numi altfel, nu știu. Am numărat până acum șase sute șaizeci și cinci de semnale. Da, și încerc să mă ghidez într-acolo. E vorba de muzică, de mirosuri, de ploaie, de orice – totul se întâmplă în doar câteva attosecunde. Poate că va mai dura ceva, dar și când voi ajunge... Mă voi întâlni cu acei demoni care se luptă pentru regatul meu.

23 august 2014

My little glimpse of sorrow

Am crezut și poate că mai există părți din mine care cred că Regatul există în forma sa pură, că există păstrat, gata să mă primească la fel cum era înainte să îl văd arzând. Am presupus în cateva rânduri că am reușit să mă întorc acolo și îl vedeam așa cum am menționat… frumos! Dar acum nu îmi pot da seama dacă a fost real sau eram doar cumva prins într-o țesătură a memoriei. Am văzut și am atins păduri și creaturi și mai ales sentimente. Doar le-am gustat, dar am crezut că sunt într-adevăr acolo. Faptul în sine că doar le-am gustat mă face să cred că e vorba de mintea mea care îmi joacă feste. Și faptul că îl simt în continuare sub asediu sau destrămat sau oricum, dar nu viu! Aproape că pot să empatizez cu ce este acolo. Dar asta e problema, că e doar aproape.
Încerc să apuc ceva, orice! Orice ar putea să mă facă să mă simt cu un bolovan pe piept. E straniu cum atunci când există o anumită ordine, caut haosul și viceversa. Sunt precum Universul însuși. Am nevoie de o explozie, să creez un haos ca să pot exista, iar când ajung în acel punct critic, îmi caut ordinea. Și din nou. Dar am învățat că există mai multe tipuri de rutină, iar unele dintre ele îmi plac. Căci m-am gândit că acest ciclu de care nu mă pot lipsi, a devenit o rutină. Da, am învățat mai multe. Am învățat că din când în când, am nevoie de o poveste pe care să o scriu sau care să mă scrie. Am nevoie să fiu copleșit de toamnă, de ploi, de muzică, de voci și personaje. Să fiu copleșit de muzică și de un pahar de vin. Am învățat că am nevoie de un haos, de acel haos. Atunci când există, mă scoate din minți! Dar atunci când nu există… nici eu nu mai exist.
Încep să nu mă mai aștept să găsesc un răspuns haosului, pentru că de fiecare dată este altul, dar același, dar altul, și, în fine, are relevanță doar relația mea cu acest haos.
Încerc să apuc ceva, orice! Și e atât de frustrant că mă simt atât de aproape de a sări în acel gol de care am nevoie, însă habar nu am unde să sar sau nu pot sau… Contează? Nu pot. Voi încerca să mă opresc, mă voi așeza și voi trage aer adânc în piept. Că poate caut prea mult.

Observi câte presupuneri?

07 august 2014

5063

- Unde mă duci acum? o întreb.
Strada pe care ne plimbăm nu îmi este cunoscută. Seamănă cu orașul meu gri, exceptând lipsa griului. Își întoarce privirea către mine, mă ia de mână, zâmbește și îmi spune:
- Nu știu!
Continuă să zâmbească.
De obicei nu îmi place să nu știu totul despre ceea ce nu ar trebui să știu! Într-alt univers paralel de-al meu, aș fi știut totul deja. Totul, crede-mă!
- Crezi în destin? o întreb.
Nu se uită către mine și nici nu pare să vrea să-mi răspundă. Mă trage în continuare după ea și... Nu, nu mergem rapid. Apucă să fie un ghid tăcut, mă face să mă atașez de clădirile astea, dar... Înțeleg că vreau să știu totul prematur. Eu simt că trebuie să...
- Trebuie să știu ce se întâmplă! În direcția cărui tsunami  mergem? continui.
Tace și tace și tace, iar eu devin neliniștit și incertitudinea în care fierb mă termină și chiar aș dori să știu încotro mă îndrept, pentru că... De fapt, vreau să știu, dar în același timp nu vreau. E... nu înțelegi, nu? Nici eu... oarecum. Însă poate în 365 de zile voi afla. Poate vom merge mii de kilometri și vom afla. Poate... Poate e doar furtuna de dinaintea calmului. Sau poate...

- Vei vedea! îmi spune.

06 august 2014

Șșș! Lasă-mă să mă mai bucur de acei ani...

Lasă-mă să mă mai bucur de ei, dacă mai există!
Nu îmi vine să cred... nu știu unde s-a dus timpul. Bunica mea zice că nu și-a dat seama cum au trecut ultimii 3 ani. Așa mi se pare și mie. Poate nu e ceva subiectiv, poate așa au simțit toți. Cu toate că nu știu ce importanță are... În final, e vorba doar despre un timp care trece, și...

Iarăși aveam atât de multe în minte, iar acum s-au dus. Vreau de fiecare dată să vorbesc cât mai mult, despre cât mai multe... Între timp, uit o parte din ele, devin irascibil, în final ajung să las totul baltă. Pentru că ce rost are? ce ar schimba? move on... și încerc să „move on”. Din păcate, toată întâmplarea asta se repetă; pot spune că este un adevărat ciclu. Încep entuziasmat și totul se duce pe parcurs, pentru că există acea bolnavă statistică din mintea mea și, evident, în final nu mai are nimic rost. Oh, am nevoie să vorbesc despre ciclul ăsta și despre lumile mele și despre tot, tot, tot.
Încep entuziasmat și îmi croiesc drumuri prin acest nou teritoriu descoperit. Sau pe care îl consider descoperit. Trebuie să îl explorez, iar imediat să îl exploatez. Trebuie să învăț tot ce pot, fără să mă tem. Nu?

*
Acel montagne russe cu care m-am obișnuit pare să nu mai existe și, nu știu de alții, dar „natura” mea o imită pe cea a Universului: este tot, apoi explodează, dispersează, se pierde, se caută, se găsește și devine, din nou, tot. Apoi explodează. Mă rog, o imita – la trecut -, căci nu s-a mai întâmplat de secole. Poate că e mult mai bine așa, că ar lipsi instabilitatea și totul ar fi previzibil... dar nu înțeleg de ce anume ar fi bine în stabilitate și de ce să fie totul previzibil. Nu, nu, eu înțeleg toate punctele de vedere, dar de la o anumită linie, nu sunt de acord cu niciunul. Toate drumurile mi se par aiurea, în neregulă. Orice decizie pe care o iau... Orice decizie pe care aș lua-o...
Chiar acum îmi imaginez că pentru a face ceva să meargă este nevoie de echilibru. Iar echilibrul, ca orice pe lumea asta, este relativ și deloc ceva ușor, nu este o situație de 50% - 50%. Ar fi fost simplu. Și cică totul este simplu, noi doar complicăm totul. Dar nu există doar alb și negru, doar cald și rece, doar lumină și întuneric, doar yin și yang... Nu, pentru că ar fi fost al naibii de ușor. Trebuie, în schimb, să mă decid ce reprezintă acel echilibru și care este el. Pentru că... oh, ok, astăzi încerc să nu îmi mai îmbrac cuvintele. Mi se pare că am de ales între lucruri diametral opuse. Mi se pare că doar astea sunt opțiunile mele. Iar eu încotro mă îndrept? Mă frământă tare, tare.

Totul are dimensiuni diferite în fața entuziasmului... sau în fața oboselii. Am ciudata obișnuință să îmi povestesc viața aleatoriu: în momente stranii, în clipe potrivite, însă ciudate, în attosecunde care au trecut, în vieți paralele, în locuri în care – aparent – ar înțelege oricine din ce anume sunt construit. Nu mă voi scuza niciodată pentru asta, nici măcar mie. Sunt eu aici și... sunt aici. Cu toate perfecțiunile și imperfecțiunile posibile!

Aș vrea atât de mult să te pot invita să-ți arăt din ce este construită lumea mea. Pentru că funcționez ciudat și mă gândesc în mod stupid la statistică... ei bine, statistica îmi spune că ar putea fi frumos. Măcar astăzi, măcar acum... Pentru că mintea mea funcționează straniu, să știi. Nu există niciun limbaj pentru ceea ce simt... De fapt, e doar muzică! Trebuie să înveți să o simți pe ea, în primul rând! Mai întâi pe șira spinării, apoi cum imediat îți trece fiorul prin brațe, antebrațe, degete... Simți? Sigur e acolo! Apoi se răspândește rapid în tot corpul! Simți că nu are cum să fie ciudat, greșit, urât. Simți că e frumos. Atât. Crește entuziasmul din tine și îți dai seama de tot ce este minunat și te înconjoară. Simți! 

20 iunie 2014

Isolated Shower

Doar închide ochii și imaginează-ți... Imaginează-ți că ești în Sankt Petersburg. Închide ochii mai strâns și imaginează-ți că ești doar tu pe stradă. Poate întregul oraș e pustiu. Acum se întunecă și imaginează-ți că ai starea aia care îți place ție. Ești îmbrăcat într-un palton negru, lung până la glezne și ai o pălărie. Tot neagră. Începe să picure și tu te plimbi, încetinești pasul pentru că îți place ploaia. Ți-ai dori să găsești un bar, o cafenea, ceva. Și tot mergi. Între timp se întunecă și... ploaia, felinarele, noaptea și orașul îți transformă starea în ceva enorm. Ești copleșit de ceea ce simți și, în sfârșit, te lași condus de ceva anume. Ceva important, crezi. Nici n-ar exista un nume pentru ceea ce simți. Adică, poate doar dacă i-ai zice tot. Dar contează că îți dai seama că e ceva, că există! Că în sfârșit există!

Ajungi în fața unei cafenele, intri, îți dai jos paltonul și te îndrepți înspre masa de la geam. Te așezi pe scaun și începi să sorbi din cafeaua fierbinte de pe masă. E noapte și va fi lungă. Îți aduci aminte că ai uitat ceva, te ridici și mergi către cuier - în buzunarul intern al paltonului aveai un jurnal și un stilou. Le iei și te întorci la locul tău. Mai bei puțină cafea și te uiți pierdut pe geam. Ploaia parcă s-a oprit, dar starea persistă. Și așa va fi în continuare! Te gândești la faptul că te-ai plictisit să tot scrii lucruri mărunte și vrei în sfârșit să completezi acel jurnal cu ceva grandios.
Dintr-un casetofon rusesc vechi cânta jazz...

14 iunie 2014

Muzica de 3:33

Că se va sfârși și lumea asta, nu e niciun secret. E vorba doar despre timp. Fără să-mi doresc, timpul a devenit personaj principal în mai toate istoriile proiectului. Are sens, pentru că a fost de fiecare dată acel ceva de care a trebuit să țin cont indiscutabil și de fiecare dată... intangibil. Am încercat de câteva ori să mă lupt, să găsesc bariere și să mă ascund, însă eu sunt aici iar Cronos e zeu. Vreau să cred că treptat am ajuns să îl privesc mai neutru, ca și cum ignoranța nu ar fi tot o metodă de a lupta împotriva sa. E permanent acolo și mă enervează!

Vreau să am răbdare. Vreau să profit de exact imaginea pe care o am acum în față. Și de armonia pe care o simt acum. Și muzica, aerul de noapte de vară. Chiar îmi doresc povești! Sau, măcar să mă pot teleporta - pentru că este era în care retrăiesc în fracțiuni de secundă momente din... Miroase ca noaptea de aprilie.
Imaginează-ți acum că ești într-o cameră cosy și cântă: 

E geamul deschis și tocmai începe să plouă. Observi cum zâmbesc și cum mă îndrept spre dulap, îi deschid ușa și mă întind după o sticlă de vin. Știi, bineînțeles, că acolo e locul în care îmi ascund proviziile. Nici eu nu mai știu de ce, dar așa am hotărât acum câțiva ani. Închid ușa dulapului și caut să desfac sticla. Începe să și tune și parcă e exact așa cum trebuie să fie. Mă așez pe jos, lipit cu spatele de dulap. Beau o gură de vin, închid ochii și încerc să îmi aranjez gândurile. „Ok, încep!” zic. Tu îmi iei sticla din mână și simți cum te cuprinde un fel de entuziasm: în sfârșit s-au aliniat planetele! „Este povestea orășelului francez și a trenurilor de noapte!”. 

07 iunie 2014

Spre Nord

În noaptea asta îmi face bine să aud tunete. Îmi creează impresia că există o agitație ordonată undeva lângă mine. Caut o poveste pe care să o încep, iar labirintul în care mă aflu este... complicat. Povestea e undeva în centrul labirintului sau în afara sa, iar eu mă aflu înăuntru, aleator, pierdut, închis. Nu găsesc soluții și parcă nici nu am puterea să fac asta. Am un fel de... reținere. De ce am o reținere și de ce... Of, dar nu îmi mai vine nici să pun atât de multe întrebări. Da, chiar nu mai am nevoie de algoritmi, de răspunsuri sau de alte ciudățenii de-ale mele. La urma urmei, se rezumă totul la ere. Iar astăzi mă aflu în era în care trebuie să apuc un drum. Orice! Vreau să vorbesc cu tine. Dar tu ești acolo, eu sunt aici. Sunt secole între noi! Și sute de mile! Milioane de ani lumină... Sau, uite, ce-ar fi dacă este era în care nu contează dacă taci sau dacă vorbești. Nici nu prea contează, în sfârșit, dacă ești sau cine ai fost. O eră în care nu are relevanță nici dacă eu sunt aici sau în regat sau pe vreo planetă. Era în care cred că totul este vorba despre ere...
Ți-aș scrie despre ceea ce cred eu, despre cum mi se pare că există momente sau ere – sau fie, cum vrei tu să le numești – în care apare câte o poveste nouă. Dar nu mi se mai pare că are sens, tu oricum nu vorbești. Tu ești departe. Tu exiști? Mai întreb o dată și gata: în ce eră ești tu și în ce eră sunt eu? Eu am zis că sunt în era în care poate tu nu exiști.


În noaptea asta plec într-un oraș din nord! Îmi imaginez că acolo ninge, dar și tună în același timp. Obiceiurile vechi mor greu, nu? Adică ce mă definește pe mine, tot acolo rămâne. Noi nu ne schimbăm, să nu uiți asta! Dacă ne vom mai sincroniza vreodată, îți voi povesti și despre mica investigație – ceva despre schimbare, dualitate și trialitate și multiplitate. Acum sunt în nord și aici nu voi pune întrebări, doar voi deschide ochii și mă voi lăsa cuprins de poveste. Dar reține, pentru tine, o poveste nu are nevoie de personaje noi.

06 mai 2014

Carantina In Orasul Poluat

Pereții din jurul meu devin tot mai distorsionați, iar celula în care stau mă strânge tot mai mult. Am nevoie de aer! Simt cum doar o gură de aer rece mi-ar ajunge pentru jumătate de eternitate. Dar mai mult de atât, am nevoie de răspunsuri... Și cu siguranță nu le mai pot găsi sub un pahar de vin – acele vremuri chiar au apus de prea mult timp. Nu mai pot percepe timpul, nu îmi mai pot controla gândurile, nu știu cum e dincolo de ziduri. Poate treptat realitatea devine tot mai confuză. Cât mai am de murit?

În fiecare clipă îmi doresc să evadez. Nici nu știu exact dacă am încercat, dacă pot, dacă... N-nu, nu știu. Sunt suficient de lucid acum încât să constat că îmi lipsește luciditatea. Dar dacă mâine voi fi mai bine, voi încerca să construiesc lumi imaginare, căci mă pricep la asta. Dacă voi și reuși, aceste lumi vor fi paralele, deci nu ai de ce să te temi. Iar în final poate va veni un dromader să mă salveze!

05 aprilie 2014

Ultimul Secol

Constelația în care locuiesc eu se deplasează altfel și am ajuns acum către un colț despre care tu nu ai habar. Telescopul prin care îți observam lumea e complet inutil, întrucât orice aș încerca, tu ești de negăsit. ...telescop care în zilele bune se transformă într-un caleidoscop simpatic. Încerc să îți scriu mesaje, dar aici, printre alte galaxii, unde dimineața e ceva mai lunga, sincronizare nu mai există. Observi? Cine știe câte secole sau milenii se află între noi? Poate atât de... Zău că mă întreb și încerc să mă conving că tu nu uiți cum arată o așa dimineață. Sau... uiți?

Nu pot înțelege care este motivul și dacă există un sens față de aceste discrepanțe teribile din mintea mea. Mă simt ca și cum toate se disociază în acest moment, rând pe rând. Despre dualitate nu mai este vorba de foarte mult timp; acum totul e mai serios - la fel cum totul este mai important față de cum era cu o attosecundă în urmă. Ar putea fi de vină locul în care mă aflu eu - loc în care anarhia psihică pare să fie tot mai mult la ordinea clipei? Obosesc tot mai mult și încep să consider anarhia asta ca fiind parte din mine și una dintre soluții. Pe măsură ce îți scriu, sunt tot mai dornic să mă las cuprins de această stare. La urma urmei, ce relevanță mai are?

24 martie 2014

Reality Dream XI - Closure (II)

- Observi ce lumi paralele avem? Am impresia adeseori că ce avem noi mai merge doar din inerție...
Zâmbește și... atât. Of! Mă face să îmi dau seama tot mai mult cât de bine îi cunosc reacțiile. La urma urmei, e de înțeles. O privesc întristat și ea nu spune nimic; desigur, își fumează țigara și privește în gol. Știe că oricât aș încerca, eu nu pot menține nimic pe linia de plutire pur și simplu. Știe că mă chinui, știe că până și în privința gândurilor mele sunt așa.
- Nici măcar nu mă cunoști! îi zic răstit.
Din nou, nicio reacție din partea ei. Eu mă agit, vreau în zadar să găsesc ceva imprevizibil, de parcă ar schimba în vreun fel situația. Da, poate că sunt pe picior de plecare. M-am obișnuit să nu mai fac asta, cumva... iar acum mi se pare stranie orice astfel de posibilitate. Dintr-o dată, e greu. Dar totul e greu! Și într-adevăr, nu mi-am fost nici eu de folos, pentru că am fost același, dar altfel, încât să îmi permită să spun des că totuși nu sunt așa. E în regulă, nici eu nu înțeleg exact. Dar, uite, de multe ori, ceea ce am afirmat se afla în fața unui orgoliu nemărginit sau în spatele unor încercări asidue de a căuta niște răspunsuri – iar poate eu fac asta într-un mod mai grosolan. Adică pot fi de acord cu situații diametral opuse, căutând, în fine, o cale. Nici eu nu înțeleg exact cum funcționez, cum o poți face tu? Și aș fi vrut să înțelegi și tu asta, dar... Te-am supraestimat!

- Și dacă pleci, ce va fi diferit față de dățile trecute? Ultima dată chiar ai plecat, și tot te-ai întors!
- Voi învăța să... fac altceva, poate.
- O altă poveste?
- Poate că nu... Mă enervezi! Unul din motivele pentru care plec ești tu! Îmi pare că de foarte multe ori încerci să îmi arăți că ești superioară, sau ceva. Tu! În loc să ai încredere în mine și să mă susții... Până și atunci când mă îmbrățișai, o făceai de așa manieră încât simțeam de la o poștă că... Mda, oricum nu-ți pasă. Atenția și cu energia mea trebuiesc îndreptate în altă direcție. Ești acea parte din mine care trebuia să dea la actorie.

15 martie 2014

Dunkelheit - Auftakt

Nu este prea târziu, iarăși?
Dar trag de timp, aș vrea să nu se mai termine... Chiar și când mintea mea este prea plină de ceea ce se întâmplă doar ipotetic. Știu că imediat îmi voi pune capul pe pernă și voi adormi, împreună cu tot ce se întâmplă acolo – oriunde ar fi acest „acolo”. Mâine, când mă voi trezi, ceea ce am creat acum nu va mai exista, va fi pierdut. Profit de moment și beau ceva puțin mai tare, sperând să profit de cât mi-a mai rămas, poate... măcar să intensific totul. Și mă mai gândeam că poate voi reuși să las ceva în urmă, dar... nu prea vreau să vorbesc despre ce se mai petrece prin mintea mea. Am impresia că ai putea crede că gândesc prea mult, dar e doar un background.
Oh, o altă fracțiune de secundă în care mi se derulează lucruri aleatorii prin minte! Nu, nu, nu, nu privesc prea des așa-zisele „momente cheie”! Se întâmplă... uneori. Iluzie, mă mai vizitezi?

Amețit fiind, sigur mă voi mai opri într-un mic bar înainte. Dar, desigur, ca de obicei, sper că acum va fi ceva măcar puțin diferit! Și... chiar aș putea eu să fac față unei apocalipse? Haide, iubire, să începem să punem pariuri!

08 martie 2014

Apusul Leului Alb

Gata! Nu așa ai promis, că te uiți doar în față?

Doar că... nu mai am idei! Mint, le am, dar e puțin complicat. Puțin mai mult, întrucât mă uit în jur în timp ce alerg și constat că totul se schimbă cu fiecare pas, însă mintea mea nu. Și poate că aici e problema – nu ne mai sincronizăm nici temporal, nici spațial. Eu încep să acționez într-un fel straniu și departe și tu asemenea și acum, spre exemplu, tind să cred că ceea ce ne mai leagă este un fel de speranță a unui univers scris într-un anume fel. Și astfel, orice idee se împarte între infinituri de lumi paralele. Cu fiecare attosecundă se naște un nou univers. Și ce mai pot să fac? Doar mă așez în iarbă, întins, lăsat purtat de cutremure și de muzică. Mi-ar plăcea cumva să știu că și tu joci la fel, că alegi și tu calea mai ușoară. Iar atunci când lumea se va sfârși, oceanele vor îngheța complet și le vom putea străbate dintr-un capăt într-altul. Evident că va exista și acel sunet al lor, însă în acele vremuri vom putea și pluti deasupra norilor. Am să fiu eu, promit! ...nu doar o încercare nereușită de a-mi lipi o mască. Lasă-mă să îți arăt lumea când aceasta se va sfârși!

20 februarie 2014

Reality Dream X - Fiorduri

E acel moment când totul o ia razna prin mintea mea! Știi ce zic? Un mindfuck ciudat și complet, dar complet nepotrivit! E tare devreme și mintea mea crede că visează. Sau are coșmaruri. Elemente din Universul meu se combină straniu: orașul gri s-a instalat pe Planeta Albastră Neagră și... Nici măcar nu pot descrie ceea ce văd! Astăzi necunoscutul mă doare.

*
- Spune-mi că nu dormi! rostesc totuși încet, pentru a nu o trezi în cazul în care nu e trează.
Nu răspunde. Încep să devin și mai agitat, mai cuprins de panică. Habar nu am cum trebuie să reacționez - tot timpul m-am ferit cel mai tare de astfel de momente. Nimic nu mai are sens și observ cât de tare îmi tremură mâinile... oh, cât de tare am nevoie de o țigară! Îmi golesc toate buzunarele fără vreun rezultat și apoi mă reped către sertarul în care știu că își ține țigările. Din fericire pentru mine, nu e moment în care să îi lipsească un pachet. Îl desfac și îmi iau cu nerăbdare o țigară pe care o aprind greu din cauza mâinilor mele care au luat-o razna. Trag cât pot de tare în piept și mă așez pe unul dintre fotolii. Închid ochii... Dorm acum, nimic din astea nu se întâmplă... Îmi urăsc mintea atât de tare! Cum pot trăi așa, când de fiecare dată, pe orice fond albastru ce îl creez în golul minții pentru jocul nimicului, nu se sfiește să apară? Încep să mă enervez, trag iarăși din țigară, însă nu mă mai calmează și țip:
-Chiar nu există o modalitate de a opri tot ceea ce simt?
Îmi iau capul în mâini și... tot ce pot să fac este să mă ghemuiesc. Simt că îmi explodează capul și cel mai straniu bolovan pe care l-am simțit vreodată mă sufocă.

Aud cum se ridică de pe canapea. Îmi țin în continuare ochii închiși. Aud cum vine spre mine și se așază în fața mea. Mă strânge puternic în brațe și nu zice nimic. Ce ar avea de zis acum? Nu mai e nimic de făcut oricum - simt cavernele cum se înmulțesc în interiorul meu și...
Cad!

04 februarie 2014

Phoenix

Când sunt în lumea de afară, toate ideile au sens și planurile arată perfect. Absolut toate sunt așezate exact cum trebuie, iar modul în care trebuie să abordez totul este în regulă, făcut cu cap. Apoi, când pătrund înăuntru, totul e un mare haos; ce este patologic devine fiziologic. Iar ca și cum asta nu ar fi suficient, memoria mea este distrusă. În final toată mica revoluție de a pune o lume întreagă pe picioare, se duce... Pur și simplu. De cele mai multe ori, uit și că a existat așa ceva.

Deja m-am obișnuit să existe un pattern al gândurilor mele. Asta mă irită și îmi inhibă exprimarea tot mai mult, pentru că vorbesc și scriu întruna despre aceleași „probleme”, situații, lumi perfecte, încât... Încât mă satur. Îmi pare obositor și dacă nu am stat în fața acelorași replici de zeci de ori! Și tot de zeci de ori am găsit remediul. Și am scris și povestit cu mult entuziasm despre, încât pentru acțiunea propriu-zisă nu mai rămânea decât o fărâmă de statuie ridicată în memoria sa. O învățătură din Neverland spunea că pentru a trece mai ușor peste ceva, scrie! și acum mă simt în situația în care despre orice aș scrie, uit. Poate...
În ultima vreme am constatat că nu funcționează nimic și că, eventual, ceva va veni de la sine.  Că în orice caz, indiferent de ofrandă adusa, Cronos, Morfeu și alții își vor juca piesele în felul lor; o apocalipsă nu va veni din litere așternute pe hârtie. Cândva nu voi mai analiza totul și doar voi muta munți.

Și adevărul este că îmi e teamă că dacă la sfârșit voi trage cu adevărat cortina în fața povestirilor, voi pierde această parte din mine care se hrănește doar cu Planeta, călătoriile, Regatul... Mi-e teamă că-mi voi pierde Universul și astfel, voi muri. Teama în sine definește această enclavă uriașă. Nu aș mai avea despre ce dificultăți să vorbesc și nici frica nu ar mai exista, căci în cele din urmă, totul ar fi perfect. Cortina ar pune capăt nu doar piesei mele de teatru pe care o joc cu atât de mult patos, ci s-ar așterne peste întreaga mea ființă care s-ar sufoca în perfecțiunea superficială a unei lumi... Am tendința să zic a lor, dar ar fi cam paradoxal. Iar viața mea perfectă de după este lipsită de paradoxuri.

Ce vreau acum de la Univers este să aducă cel mai mare tsunami pe care îl are el. Ai observat că înainte să lovească, e precum o cortină? E o poveste a cărei adevărată esență începe abia după ce distruge... ce are de distrus. Oh, și mai frumos! Știi ce mai vreau să aducă acel tsunami, printre altele? Unirea lumilor paralele. Îți imaginezi cât haos atunci?