Muzica de 3:33

Că se va sfârși și lumea asta, nu e niciun secret. E vorba doar despre timp. Fără să-mi doresc, timpul a devenit personaj principal în mai toate istoriile proiectului. Are sens, pentru că a fost de fiecare dată acel ceva de care a trebuit să țin cont indiscutabil și de fiecare dată... intangibil. Am încercat de câteva ori să mă lupt, să găsesc bariere și să mă ascund, însă eu sunt aici iar Cronos e zeu. Vreau să cred că treptat am ajuns să îl privesc mai neutru, ca și cum ignoranța nu ar fi tot o metodă de a lupta împotriva sa. E permanent acolo și mă enervează!

Vreau să am răbdare. Vreau să profit de exact imaginea pe care o am acum în față. Și de armonia pe care o simt acum. Și muzica, aerul de noapte de vară. Chiar îmi doresc povești! Sau, măcar să mă pot teleporta - pentru că este era în care retrăiesc în fracțiuni de secundă momente din... Miroase ca noaptea de aprilie.

Imaginează-ți acum că ești într-o cameră cosy și cântă: 

E geamul deschis și tocmai începe să plouă. Observi cum zâmbesc și cum mă îndrept spre dulap, îi deschid ușa și mă întind după o sticlă de vin. Știi, bineînțeles, că acolo e locul în care îmi ascund proviziile. Nici eu nu mai știu de ce, dar așa am hotărât acum câțiva ani. Închid ușa dulapului și caut să desfac sticla. Începe să și tune și parcă e exact așa cum trebuie să fie. Mă așez pe jos, lipit cu spatele de dulap. Beau o gură de vin, închid ochii și încerc să îmi aranjez gândurile. „Ok, încep!” zic. Tu îmi iei sticla din mână și simți cum te cuprinde un fel de entuziasm: în sfârșit s-au aliniat planetele! „Este povestea orășelului francez și a trenurilor de noapte!”.