Postări

Se afișează postări din 2015

Most Łazienkowski

Hai, c ât simți că poți, pentru că știi și tu, Cronos pe cât nu face discriminări, nu face nici favoruri. Ne vom urmări agale, printre coli de hârtie nescrise și pahare de vin băute doar pe jumătate. Urmează să înfruntăm cele mai mari temeri și vom urca cei mai înalți munți. Everestul e istorie deja, …în ciuda atemporalității sale presupuse. E oarecum amuzant când reușești să privești totul în ansamblu, nu crezi? Când poți privi întregul fir de la început, până la sfârșitul sfârșitului său. Detaliile deja nu mai sunt importante, sentimentele sunt îngropate, iar acolo unde cândva se construia un castel măreț, acum sunt doar câteva ruine. Ca și înainte, îmi doresc să plec, să pocnesc din degete și să mă teleportez. Nu am învățat nimic și nici izvorul speranțelor mele. Și oare de ce fac asta? Exist de o multitudine de ori și astăzi am resimțit viața, tangențial… Sigur, sunt unul dintre creatorii paradoxului, însă viața… Viața… Viața… Mă las liber valurilor, căci a rămas singura posib

Partea I - Stare Miasto

Mă uit în jos la cele două geamantane deschise, aproape pline. Câteva haine îmi sunt aruncate pe pat. E prima plecare mai serioasă, iar ultimele zeci de minute în această încăpere, în acest oraș, trec mult prea intens și repede... sau încet, nici nu îmi mai dau seama. E copleșitor. Îmi iau pachetul de țigări de pe noptieră și mă duc la geam. Mă așez cu mâinile pe pervaz și încerc să cuprind întreaga piață cu privirea. Aerul de mai e încă rece aici. Oftez și îmi aprind o țigară, din care mai apoi trag cu poftă. Da, după cum spuneam, e copleșitor. Nu știu ce mă va aștepta cu adevărat dincolo , pentru că în timp ce știu că plecările îmi oferă atât de multe privilegii și mai ales ocazia de a putea lăsa tot ce nu este în regulă undeva în spate, fără să mă urmărească, se formează valurile noului care mă izbesc puternic, sau mai corect spus, urmează să mă izbească puternic, încât mă amețesc și mai tare și… Ori am ajuns în acel punct oribil în care mi-e teamă de ceea ce nu pot vedea, ori m-am

Partea a II-a - Ad nihilum

Mă simt în siguranță rătăcit pe această barcă în acest imens ocean. Bărcilor nu le este frică de adâncimi. Pentru că plutesc deasupra lor, evident. Iar albastrul cerului este cel mai frumos dintre care există. E liniște și pescărușul, de asemenea pierdut, îmi dă plăcuta senzație că totul este bine. Facem schimb de energii și știm amândoi că nu ne este important să găsim vreun mal. Nu încă. Mintea și mâinile îmi sunt în concordanță. Am lăsat vâslele din mână de ceva vreme și doar privesc către orizont. Încerc să-mi dezvolt răbdarea. Dar pescărușul, uite, nu crede că este o idee bună. Încep să-mi cresc gândurile tot mai mult și nu sunt obișnuit cu asta. Simțim amândoi contradicțiile și mă concentrez asupra orizontului și stării mele liniștite de acum. Poate că e timpul să îmi rotesc barca și atât. De ce ar fi nevoie să explorez chiar totul?! Pescărușul nu mai are nicio părere. La orizont se găsește un infinit de lumi. Să nu mai vorbim despre galaxii. Caut cu privirea una dintre ele și

Partea a III-a - Ducele Lumii și sfârșitul său

Ducele simțea cum bătrânețea îl ajunge repede din urmă, deși era convins încă de când își aducea aminte că el nu va fi niciodată atins de ancorele pe care le agață timpul. Puterile îl părăseau pe rând, știa asta, și tocmai de aceea își dorea să mai profite cât poate de ceea ce îi aparținea – ținutul, camera castelului, iar în fine, trupul cu toate simțurile sale. Nu mai putea merge precum altădată, de fapt, nu mai putea face nimic la fel, însă privea asta ca pe ceva natural. Măcar acum. Se bucura că a învățat să accepte ceea ce i se întâmplă, poate una din cele mai mari dificultăți pe care le-a avut. Își dădea voie să își analizeze întreaga viață și tot ce a realizat pe parcurs. A cunoscut tot timpul faptul că detaliile nu vor avea nicio relevanță în timp, dar căuta cât putea el de mult să își creeze momente importante – de parcă intensitatea ar promite retrăirea amintirilor în orice punct al vieții. Ajuns la capătul celălalt, și-a dat seama că nici măcar acele momente nu aveau prea

Partea a IV-a - Praf purtat de vântul Stelar

           Nu îți mai place frigul?            Sunt aici, iar orașul este mai întunecat decât aș fi crezut. Îmi place asta. Îmi place că m-a dat peste cap într-atât de tare încât să uit pentru ce am ales să dispar. Iar stările… oh, stările! E complicat și tot acest drum lung nu m-a ajutat să scap de dezordinea gândurilor.          Cât de mult încerc să închid ochii și să mă prefac că nimic nu exista înainte. Că tot ce se va construi va aparține altcuiva, altui Univers... Că va fi altceva, cu rădăcinile sale. Îmi doream să fac cumva și să șterg toată memoria. A mea și a navei cu care călătoresc acum. Credeam că e posibil și ar fi singura speranță – „poate astfel voi fi capabil să exist ”. Dar îmi dau seama că tot ce mă face să respir face parte din același Univers de care nu mă pot rupe. Poate este vorba chiar despre Regatul care arde, renaște, se scufundă și nu moare.  Nimic nu se schimbă și totul rămâne la fel! Și obișuiam să nu mă tem de ceea ce urmează și obișnuiam să fiu con

Ocean

      Fac primii pași către pierderea mea, către apocalipsa mea. Cea adevărată. Imaginile își pierd din luciditate și lumea lumile se dezintegrează treptat... Atât de încet, încât doar eu mai sesisez, în nopțile mele reci. Schimbările cele mai importante survin întotdeauna atât de încet! Păcat că nu am înțeles asta când se mai putea salva ceva.       Regatul nu arde. Regatul se scufundă.      Fugim din nou sau așteptăm zeul să se ocupe și de noi? Îi dăm timp de data asta, ce zici? *       Con știentizarea necesității echilibrului complică tot. Uneori chiar concentrarea în sine parcă mă face să îmi pierd... concentrarea. Și totuși ceva îmi scapă încontinuu. Ceva care mă scoate în decor, mă încetinește. Să fiu eu? Am învățat să îmi doresc și sudul și nordul în același timp.       Intensitatea stărilor, a tr ăirilor lor, semnificația, toate acestea – e uimitor cât de irelevante îmi sunt uneori. Și cât de efemere. Și cât de fragile. Și cât de importante sunt ele atunci cân

Acum ne oprim!

     Tu știi ce ai de făcut?      Pare că ne pierdem des, nu crezi? La câte romane și mesaje în sticle rătăcite pe mare am scris... Dar poate nu suntem pierduți, doar drumul nostru e haotic. Ciudată impresia că drumul ar fi drept, dar într-o anume beție a... Stai! Fă o pauză și... Imaginează-ți tot. Acum! Lasă-te purtat de stările, de emoțiile tale de dedesubt . Ce ai tu acolo, ce observi tot mai rar că există! Da...      Ai tendința să uiți de ce faci tot ceea ce faci. De fapt, deseori uiți ceea ce  îți dorești cel mai mult. Deseori uiți de tine...       În ce măsurăm noi idealurile? Hai să urâm din nou tot ce e dincolo , pentru că ne îndepărtăm tot mai mult de lumea noastră. Până când vom uita să ne mai întoarcem. Unde vom mai ajunge dacă nu mai știm încotro ne îndreptăm? Ce sens au lucrurile de-acolo? Ce sens au pentru tine toate acele lucruri mărunte... ale lor ? În final, tu ești cel care va trebui să trăiască cu tine. Iar eu cu mine și cu Regatul. Despre tine nu știu,

Nori și un alt fel de Leviatan

    Ce te faci când ești pus față în față cu decizia ta radicală pe care ți-ai imaginat-o și pe care ți-ai dorit-o atât de mult timp? Ce alegi? Da? Nu? E decizia pe care doar ți-ai imaginat-o, decizia care era de multe ori cea mai puternică dorință a ta și totodată cea mai dificilă. Eu habar nu am; dacă mă vei întreba ce îmi doresc cu adevărat, îți voi răspunde abia după o perioadă prea lungă și vei afla că vorbesc în antagonisme... Căci ele au cel mai mult sens și atât timp cât nu iei nicio decizie, totul rămâne posibil .     Cum rămâne cu muzica? O luăm cu noi, nu? Și ce ne facem, ce ne facem... Sunt confuz, dar îmi dau seama că luptele mele se dau în alte moduri decât cele pe care mi le plănuiesc, doresc sau imaginez.     Ți-am povestit despre plecarea mea și ți-am povestit și că vreau să mă las purtat de ceea ce nu cunosc . Și am încercat. Sau mi se pare că încerc... Cumva, vag. Dar dacă ceva mă prinde de gleznă și mă agață, mă trage în jos? Tu cum reacționezi atunci câ

L E V I A T A N

Partea I Când eram tânăr, trăiam cu impresia că zeul timpului, Cronos, este cel mai r ău lucru care mi s-a putut întâmpla. E amuzant cum perspectivele se schimbă, nu ți se pare? În fond, sunt același eu , cu aceleași idealuri , însă mai mult sau mai puțin mascate de felul în care a trecut însuși timpul. Poate am devenit mai înțelept și am ajuns să îl înțeleg pe Cronos cum nu credeam vreodată. Și tot atunci, când eram tânăr, credeam că nu pot decât să evoluez, să progresez. Am mai crescut puțin și, ajuns în punctul ăsta nenorocit, printre filosofiile mele principale este și ideea că absolutul nu există la propriu; absolutul este o referință, chiar identică infinitului. Conștientizez că pot să mă rătăcesc și mai tare și mai oribil și mai… Nu am aer. Dă-mi voie să respir și imediat cum mă calmez, te iau cu mine și îți voi povesti totul. Nici nu știu exact de unde să încep. Știu că îi sunt dator cu câteva explicații. - Auzi muzica? șoptesc uitându-mă în sus, căutând cu privirea l