20 octombrie 2015

Partea a II-a - Ad nihilum

Mă simt în siguranță rătăcit pe această barcă în acest imens ocean. Bărcilor nu le este frică de adâncimi. Pentru că plutesc deasupra lor, evident. Iar albastrul cerului este cel mai frumos dintre care există. E liniște și pescărușul, de asemenea pierdut, îmi dă plăcuta senzație că totul este bine. Facem schimb de energii și știm amândoi că nu ne este important să găsim vreun mal. Nu încă. Mintea și mâinile îmi sunt în concordanță. Am lăsat vâslele din mână de ceva vreme și doar privesc către orizont.
Încerc să-mi dezvolt răbdarea. Dar pescărușul, uite, nu crede că este o idee bună. Încep să-mi cresc gândurile tot mai mult și nu sunt obișnuit cu asta. Simțim amândoi contradicțiile și mă concentrez asupra orizontului și stării mele liniștite de acum. Poate că e timpul să îmi rotesc barca și atât. De ce ar fi nevoie să explorez chiar totul?! Pescărușul nu mai are nicio părere. La orizont se găsește un infinit de lumi. Să nu mai vorbim despre galaxii. Caut cu privirea una dintre ele și prind cu fermitate cele două vâsle.
Oricâte planete aș vizita astăzi, doar cele cu muzică mă vor face fericit. Însă nu e suficient, am nevoie de mai mult de atât. Nu-i așa că cele mai interesante lucruri, cele mai minunate dintre ele, apar întâmplător, acolo unde nu credeai vreodată?

Inspiră adânc... Simțim cum ne cuprinde panica. Treptat, celulă cu celulă. Orizontul se îngustează și mai rămâne o singură cale de scăpare, la sute de ani lumină de ce alesesem. Și nici măcar nu există niciun fel de certitudine că ne putem salva.  Istoria îți spune că se va îngusta în continuare, până nu va mai rămâne nimic. Și nici tu cu tine.
Nu-mi stăpânesc ideile și caut salvări pe toate fronturile. Mă blochez în fața gândurilor tot mai mult și știi de ce mi-e teamă cel mai tare? Să nu fie acel moment în care trebuie să spun „atât a fost, s-a terminat”. Nu vreau să cred că ar putea măcar fi o variantă. Eu caut soluții. Adică altfel de soluții. Plecarea mea, spre exemplu.
Zi-mi că ție nu îți e dor de stările mele!
Mă bâlbâi printre idei, le scap, le prind greu de margini și iarăși le scap. Mă agăț cu speranța că ar putea exista elemente care să mă readucă aproape de… mine. Orice! Orice mic simbol legat de Universul meu! Și mă simt ca și cum am epuizat resursele și nimeni nu ar mai putea face ceva în privința asta.
Hai să nu mai caut soluții.
                Sunt atât de multe lucruri pe care nu le înțeleg și pe care, pentru o clipă, le pun în așteptare. Mi-e dor. Atât sunt în stare să zic. Poate că tu, dintre toți, înțelegi cel mai bine. Dacă nu tu, atunci cine?

Totul se rezumă la muzică. Ar trebui să închizi ochii împreună cu mine, căci astfel ne vom teleporta. Astfel voi scrie. Astfel... Hai să dăm muzica mai tare, iar teleportarea noastră să fie și mai puternică! Cum ar fi să ne plimbăm la capătul lumii?
Oricât de mult îmi doresc ca stările pe care le am să semene uneori între ele, accept că e cumva imposibil. Încă nu înțeleg cum funcționează întregul sistem. Nu cred că voi înțelege vreodată și nici nu îmi doresc asta. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu