Partea a III-a - Ducele Lumii și sfârșitul său

Ducele simțea cum bătrânețea îl ajunge repede din urmă, deși era convins încă de când își aducea aminte că el nu va fi niciodată atins de ancorele pe care le agață timpul. Puterile îl părăseau pe rând, știa asta, și tocmai de aceea își dorea să mai profite cât poate de ceea ce îi aparținea – ținutul, camera castelului, iar în fine, trupul cu toate simțurile sale. Nu mai putea merge precum altădată, de fapt, nu mai putea face nimic la fel, însă privea asta ca pe ceva natural. Măcar acum. Se bucura că a învățat să accepte ceea ce i se întâmplă, poate una din cele mai mari dificultăți pe care le-a avut.

Își dădea voie să își analizeze întreaga viață și tot ce a realizat pe parcurs. A cunoscut tot timpul faptul că detaliile nu vor avea nicio relevanță în timp, dar căuta cât putea el de mult să își creeze momente importante – de parcă intensitatea ar promite retrăirea amintirilor în orice punct al vieții. Ajuns la capătul celălalt, și-a dat seama că nici măcar acele momente nu aveau prea mare importanță. Nici măcar acele situații despre care s-ar putea spune că i-au influențat semnificativ viața. Nimic nu are importanță cu adevărat în fața timpului, pentru că totul moare și ceva nou preocupat de sine apare iarăși și iarăși. Nici măcar simplele filozofii ale vieții nu își mai au loc în mintea ducelui, căci ce importanță are dacă în viața trecută ai fost un rege pe aceleași plaiuri, acum un duce, iar după ce mori din nou vei ajunge să cerșești la porțile aceluiași castel? Sau poate chiar nu va mai exista nimic de data asta.

Privea pe fereastra camerei sale pădurea din depărtare. A ajuns să cunoască fiecare copac cu fiecare ramură a sa. Își iubea ducatul. Își iubea ducatul atât de mult încât nu lăsa aproape niciun om să calce iarba ținutului, căci știa ce ar presupune asta, anume că oricât de nesesizabil, ar distruge. Le permitea totuși celor pe care îi iubea. Iubirea îi oferea încredere, iar încrederea îi oferea iubire. Și în ciuda principiilor pe care le avea în privința faptului că totul are un sfârșit, își apăra ținutul cu orice mijloace. Da, se poate spune că marea lui dragoste a fost tot viul pe care îl avea în grijă.

Castelul și ceea ce se găsea înăuntru exista dinaintea nașterii ducelui. De fapt, nu avea habar despre cum a fost construit; nu avea cunoștință despre istoria sa ori cea a ducatului. Totul s-a întâmplat. Și nu îl interesa. Nu îl interesa nici ce va urma după moartea lui. Așa îi erau principiile... Cândva, a ajuns la concluzia că singurul lucru care contează cu adevărat în existența sa este prezentul. Considera că asocierea dintre incertitudine și trecut, respectiv viitor, are un sens bine definit: concentrarea tuturor energiile către prezent. Mintea lui trebuia să fie preocupată cu orice îi aducea bucurie, în obiectele sau situațiile din acele clipe. Deși toate ideile, obiectivele și mijloacele le avea foarte bine stabilite, îi era greu să fie... egoist. Acel egoism despre care se spune uneori că este urât, egoismul care poate distruge natura umană. Iar el era împotriva naturii umane oricum, o asocia din inerția acțiunilor oribile ale omului cu ceva... greșit. Dar, în definitiv, îi era indiferent, atâta timp cât nu el nu se afla în preajma oamenilor.