Sindromul Varșovia I

     Infinitatea mă entuziasmează. De când am ajuns aici, stau întins și privesc cerul, încercând cumva să-l memorez ca pe orice hartă banală. Am mai văzut cerul atât de limpede, însă doar acum m-a lovit. E clar și îmi vine parcă prea ușor să-l înțeleg. Atât de multe stele către care m-aș putea îndrepta cu acel mic OZN! – căci mitul teleportării a fost omorât de mult timp... Sunt convins că atunci când ești acolo, rătăcit prin Univers, tu îți alegi steaua după care te ghidezi. Dar cine e pregătit pentru asta?

      Inspir. Expir. Sunt calm, cred. Și cu toate astea, sunt nevoit să închid ochii și să mă întorc către... aceleași gânduri neclare, fără început și fără sfârșit. Viteza cu care se adună și cu care se risipesc îmi e de neînțeles. Cândva iubeam ceața, dar era diferit. Cândva puteam trage aer în piept și să-l țin acolo puțin, căci astfel opream timpul în loc pentru câteva clipe. Iar atunci era momentul când puteam înțelege tot ce (mi) se întâmplă.

      Urmele pașilor către pierderea mea au dispărut.

     Oare dacă noriidevară nu dispăreau, mai eram atât de dezorientat? Vezi tu, nu mă tem pentru momentul de acum, ci pentru acelea ce vor veni. Pentru acele clipe în care voi fi uitat limba poloneză, străzile orașelor mele, despre toate poveștile nescrise și dorul... Recunosc că deseori mă grăbesc să cred că dorul mă va copleși. Că va fi imens și că îmi voi aduce aminte cât de mult îmi plăcea să „dispar” în propria antichitate; și poate că îmi e teamă că îmi voi dori să o fac din nou. Ca și cum devine interzis... Toate astea, când e atât de clar că doar lipsa lor mă va poate distruge. Corectitudinea a devenit ceva distorsionat; o noțiune fără sens. Și simt că am nevoie să-i găsesc un scop, o logică, o perspectivă.

     De fiecare dată m-am întrebat cât de pregătit e tot ceea ce am în jur de deschiderea acelor Cutii ale Pandorei, dar niciodată nu m-am întrebat cât de pregătit sunt eu. Însă toamna face minuni...