Mitul Soarelui Negru (Electricitate 2)

Prima parte AICI.
Astăzi se împlinesc 14308 ani din ziua în care a dispărut. Am așteptat-o pe același doc de când a plecat. Acolo unde mi-a spus că ne vom revedea. Nu am plecat nicio secundă! Îmi este încă frică să dorm, frică să-mi închid pleoapele pentru o clipă, căci s-ar putea să o pierd. Cu toate că m-am gândit de multe ori să plec de aici, dar… Pe cine păcălesc?
Mi-am răscolit memoria cu permisiunea lui Cronos: orfelinatul și faunul nu mi-au dat pace. Luminează pregnant la linia orizontului - nu am cum să uit. Iar singurele răspunsuri sunt pur ipotetice. Amintirile există, dar nu și logica. Îmi aduc aminte cât de genială era iarna atunci. Iar ea… Ea era om! Da… vremea pe când cea care pretindea că e din Țara Galilor era om! Și îmi mai aduc aminte că îi plăcea mult să râdă. Alte fragmente din minte îmi arată imaginile unui coridor infinit, dar pe care ea reușea să îl străbată învârtindu-se. Tot ea m-a convins să urc prima dată pe scenă. M-a criticat subtil. Dar totul era altfel…
Visez!
Morfeu se joacă.

*
L-am iertat pe Cronos… oarecum. Nu și pe Morfeu, căci el… El mi-a făcut viața un iad! M-am săturat de realitățile lui alternative și de impulsurile electrice. Și de minciuni. DE TOT! Cronos îmi repetă permanent că ar trebui să renunț... E greu și nu mă înțelege; la urma urmei, e vina lui pentru tot ce s-a întâmplat. Singurul motiv pentru care am ales să îl accept a fost faptul că nu am avut încotro. Am rămas singur, fără a avea forța necesară pentru a-mi crea universul. Și pentru cine sa îl fac?


*
Și cu toate că ea m-a trădat, nu pot să nu o iert. EL, zeul Timpului, a avut grijă să mă țină la curent cu tot… Dar încrederea în C. persistă. Diavolul!
Sunt curios dacă ea mai știe că am zburat prin ninsoarea primordială... Îi plăcea vata de zahăr, asta pe vremea când existau tonete la fiecare colț de galaxie. Ce viață! ..nu credeam că voi ști vreodată despre acel trecut. Numele meu era Adam și nu exista acest loc finit. Nu existau nici demenții ăștia, Cronos și Morfeu. Dar… a plecat și atunci. Doar pentru mine era începutul. Și a fost genial, cu toate că… aparent am fost un pion. Am tremurat pentru joc! Mi-a arătat ce înseamnă un Blitzkrieg și asta face acum ca totul să fie și mai confuz. …un simplu pion într-un alt șah universal și paralel. Nu înțeleg ce vrea să însemne, dar asta-i a doua viață ce se contopește cu a treia - și nu aș putea spune care e cea reală.
Obișnuiam uneori să avem lumea la picioare. Lumea noastră... Înnebunesc! Tot ce știam eu îmi joacă macabru și confuz prin fața ochilor. Mă simt nevertebrat. Uite acel moment în care eternul aparține de trecut, și nimic nu este veșnic. Eu nu mai exist, urmează doar să mă confund cu cel de-al 14309 an. Cine știe? Poate acum îmi voi vărsa sângele pe cer - voi schița astfel un arc. Docul acela? Mâine va fi ultima zi în care va exista, bestie! Lucifer trebuie să își reia locul. Nosferatu, cum îi zice, pendulul…
Starea mea a adus norii negri ce acoperă de ceva vreme bolta. Iar dacă robia mea aici este pe sfârșite, îmi iau în considerare dreptul de a-l subjuga pe Cronos. Îi fac semn să vină către mine, asemenea unui servitor:
- Îți ordon, sclavule, să o aduci! spun categoric, uitându-mă pe furiș la expresia lui.
Stă puțin pe gânduri și îmi răspunde:
- Știi că nu ai niciun drept să faci asta, nu? Ți-aș putea lua viața chiar acum.
- Cronos, dragule, e timpul meu acum; de data asta, EU conduc jocul!
Cel ce stă în fața mea se abține, apoi se înclină și dă de înțeles că îmi va urma ordinul. Rămân pe doc și privesc în larg, așteptând ca ea să apară. …și cât am așteptat!


*
Sunetul pașilor îmi dă de înțeles că demonul meu a fost adus. Continui să stau cu spatele către țărm, ținându-mi privirea fixă asupra valurilor.
- Poți să te retragi, spun.
Zeul timpului îmi ascultă din nou ordinul și se îndepărtează. Doar câteva momente, iar liniștea e din nou restaurată. Aproape insesizabil se aude și respirația greoaie a fetei. Mă întreb la ce se gândește… Sau dacă mă mai recunoaște. Dacă îi e teamă și dacă a auzit cine sunt acum.
- Îți mai aduci aminte? întreb pe un ton formal și rece.
Ea ezită să răspundă. Durează câteva clipe până când vocea ei timidă reușește să se facă auzită:
- Nu înțeleg…
Mda… Mă întorc încet cu fața spre cea care stă aproape căzută pe lemnele distruse ce formează podeaua docului și mă apropii. Îi ațintesc privirea și încerc să o citesc. Cât s-a schimbat! Cât s-a schimbat… Îi recunosc trăsăturile - nu le-aș putea uita vreodată, desigur -, dar respectul acela pe care îl impunea… Sau acea încredere formidabilă... au dispărut! Asta am așteptat eu atâția ani? Căci, Dumnezeule, ea a dispărut! Acum, în fața mea, stă doar umbra amintirilor. Umbra măiestriei. Până și rochia neagră ce o poartă acum spune câte ceva… Și, totuși, pieptul mă arde îngrozitor...
- Chiar nu înțelegi? Chiar ai uitat totul? zbier în timp ce o prind brutal de bărbie.
Ochii ei se măresc și pare speriată. Aceeași voce timidă răspunde încet:
- Tu…
- Da, eu! Eu nu te-am uitat, îi spun.
- Dar…
- TACI!
Întrebările mi se învărt rapid prin minte, asemenea cuvintelor și amintirilor. Totul devine încețoșat, căci mă pierd. Încerc să mă potolesc. Aștept câteva clipe, apoi întreb încet:
- De ce… De ce m-ai uitat?
Nu o mai pot privi în ochi. Nu mai pot, pur și simplu. Nu pot!
- Știi că te-am așteptat fără oprire? continui. Uite aici am stat! arătând docul în întregime. O singură dată nu mi-am apropiat pleoapele! Mi-am făcut atâtea speranțe, am crezut în tine. Mi-ai promis că te vei întoarce! Mi-ai spus să stau aici, deși te-am rugat să rămâi, te-am asigurat că totul ar fi bine. Ai refuzat, deși păreai să vrei să stai… Ți-am spus că te iubesc. Aici am greșit, nu? Sau am greșit că nu te-am lăsat baltă? …DA, AM GREȘIT! Și? Trebuia să mă aștept… Trebuia, de fapt, să am curajul să te înfrunt încă de când te jucai cu mine. Dar pe-atunci mi-a plăcut, și nici în zilele lui negre Morfeu nu mi-ar fi dat impresia că s-ar putea întâmpla asta… Cât ești de lașă! Ai distrus… Ai distrus electricitatea noastră, să știi!
Fac o pauză, fără a aștepta, însă, vreun răspuns de la ea. Ființa ce-mi stă în față acum îmi pare mută.
- Am încercat să te uit, spun, am încercat să scriu despre tine. Am încercat să-ți trimit insule. Orice! Orice… Iar acum nu mai suport marea! Nu mai suport docul ăsta putrezit. Liniștea mă omoară... Pescărușii mă omor. Tu… TU MĂ OMORI! Tu i-ai omorât pe toți, nu-i așa? Sau, cel cu care ai dispărut, trăiește? Căci în cazul ăsta, mi-aș putea face o părere certă despre tine. Dar așa… Uită-te la tine, ți-ai omorât propriul tău om nevertebrat!
Expresia ei a rămas la fel de impenetrabilă de când a realizat cine sunt. Cum, cum poți iubi pe cineva fără suflet? Trăiește măcar? Simt că privirea și tonul meu s-au înmuiat, războiul fiind clar pierdut. Dar…
- E vina ta, copile! îmi spune.
- …continuă, rostesc.
- Ai fost…
- Am fost…?
- Nu tre…
- Gata! o întrerupe acea voce bătrână impunătoare.
Cronos…
- TU! Pleacă! îi zic. Îți ordon!
- Om, timpul tău s-a scurs.
Se îndreaptă rapid către mine și mă apucă brutal de gât. Din spate apare și Morfeu. Cei doi… Cei doi mă vor dispărut, știu. Simt cum sunt tras în spate cu putere de către același Cronos, apoi aruncat, cu toată forța sa, în mare. Imaginile îmi devin din ce în ce mai fragmentate, astfel că realizez doar impactul cu apa mării. Ochii încep să mă usture, plămânii îmi sunt inundați, iar în fundal, Beethoven îmi cântă liniștit. Totul se înnegrește, rămânând doar iluzia fetei în alb izolată undeva, într-un colțișor. Cu tot cu doc, orfelinat, faun, căci ele însumate mi-au construit mitul. Acum totul e negru…

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Biserica de Lemn

Destroying this highway