Primul An Postapocaliptic

Mă deranjează că de când am început să scriu acest „testament” al acestui an, am trecut prin atât de multe stări diferite... tipic mie. Prea multe stări diferite! Am fost calm și liniștit, am fost ușor agitat, am fost entuziasmat sau irascibil și nervos. La fel cum atunci când m-am apucat aveam în față un pahar cu bere... parcă! Mă irită până și memoria mea. Am mai avut căni cu ceai și momente în care nu am avut nimic. E târziu, iar eu mă încăpățânez să mai stau, să mai scriu, să mai câștig timp. Și îmi promit că mâine va fi altfel... La sfârșit, gândurile mele vor fi prea amestecate, dar încerc să mă mulțumesc cu ideea că măcar am reușit să creez ceva...

Grija mea nu ar trebui să fie sublinierea greșelilor si construirea unor statistici; eu ar trebui ca din toate episoadele repetitive să modific acele mici detalii care, la un moment dat, îmi vor schimba radical lumea. - un mic pas, o mică descoperire în acest prim an postapocaliptic. Vreau să cred au fost mai mulți pași, iar acum aș vrea să păstrez tradiția mea de a trage concluzii. ...în felul meu, zic. Am avut multe idei fugitive prin minte în ultima perioadă, iar acum habar nu mai am ce să scriu!

Deși, privind așteptările pe care le aveam față de „apocalipsă” și, mai ales, perioada postapocaliptică... nu pot zice că stau într-un loc prea favorabil. De fiecare dată am avut așteptări poate prea mari. Acum ceva timp am încercat să îmi impun să încetez să am aceste așteptări. De cele mai multe ori eram prea optimist și apoi nu era ok. Cred că dacă îmi propun doar să trăiesc momentul, este suficient, pentru că dacă nu iese bine, măcar nu am avut vreo pretenție. În general e dificil să renunți să ai așteptări, dar concluzia pe care am tras-o m-a determinat să aplic treptat această „regulă”. Partea mai dificilă este că nu am renunțat să am așteptări de la mine. E aiurea! Iar referitor la „apocalipsă”, acum nici nu mai știu concret ce voiam să reprezinte – aveam atât de multe planuri, idei, perspective și toate se legau de conceptul că există o linie pe care o trec și brusc se schimbă radical totul. Lumea mea, lumea ta, lumea lor, timpul se dilată sau nu mai există. Orice! Mintea mea născocea tot felul de planuri și dorințe. Metaforic. Cel mai ușor este să presupun că există ceva care mă schimbă pur și simplu. Ceva ce vine de la sine. Dar este o iluzie atât de falsă! Și am învățat-o. Greu. Și nu pot spune că nu mă mai neliniștește întreaga problemă a schimbării. Cumva am acceptat faptul că eu sunt responsabil de toate lucrurile pe care le fac și, în special, că sunt responsabil de ceea ce vreau eu să ajung, doar că există prea multe variabile care știu sigur că mă vor influența în definitivarea mea ca entitate și... mă sperie, mă amețește și, în final, tot ce pot să observ este că nu sunt capabil acum să procesez atât de multă informație. Iar în cele din urmă, nu mai fac nimic. Penibil, aș zice, dar nu mă condamn, îmi este justificabil. Mă îndoiesc mult de dorințele mele, pentru că de multe ori sunt dorințe puternice ce se bat cap în cap și una e mai puternică decât alta... Și, în sfârșit, mi-e teamă să aleg greșit. Îmi dau seama că toate treburile astea au dimensiuni atât de diferite acum! Viața părea mai simplă acum câțiva ani. Și așa constat că una din prioritățile mele ar fi să aduc în prezent frânturi dintr-un Mihai pierdut.

Gândesc uneori în regrete și încerc să îmi atrag atenția și să... doar să merg mai departe. Poate că nu sunt ele cine știe ce, dar mai cred că ele s-ar aduna și ar fi un obicei urât. Dar totuși există atât de multe clipe în care aș fi vrut ca mici detalii să fi arătat diferit! Iar când încerc să fiu obiectiv, îmi pot da seama că... ori eu am făcut tot ce puteam sau credeam că este în regulă, ori totul devine prea fucked up și încerc să o las baltă. ...un nou început, poate. Of, poate că dacă aș ajunge cândva să locuiesc într-un orășel nordic, să fie iarnă și cam cum e acum aici, inclusiv cana cu ceai, cel mai probabil aș ajunge să vreau altceva. Îmi aduc aminte și de orășelul francez, orășelul gri, eu plimbându-mă în acel palton negru. Nici teleportarea nu va mai face față! Cândva ziceam că totul iese așa cum trebuie să iasă, credeam cumva în destin. Acum nu știu dacă mai cred sau nu... Zic poate. Credeam că îmi învăț lecția din fiecare întâmplare fericită sau tristă, că în cele din urmă eu voi fi în regulă și să fiu fericit cu trecutul meu, pentru că așa, cu bune și cu rele, m-a determinat să fiu ceea ce sunt (și încă mă consider în direcția potrivită). Așa cum am spus, trebuie să caut prin arhivele gândurilor mele și să scot la suprafață ce îmi trebuie acum și aveam atunci.

Aș vrea să mă las purtat de intuiție și de stări/emoții/sentimente mai mult. Dar rațional! Vreau ca tot ceea ce fac să aibă un motiv și o soluție. Numărul greșelilor mi se pare că se înmulțește odată cu trecerea timpului. E greu să le opresc și nici nu mi se pare foarte productiv să încerc să le evit. Dar măcar să învăț din ele, să știu cum, de ce, pentru ce. Și mai important, am observat cât de nesincer sunt cu mine. Am observat cât de puțin mă mai apreciez și cât de puțină importanță acord lucrurilor care se întâmplă în jurul meu. Vreau ca mizantropia mea să înceteze, măcar puțin. Am nevoie de mai multă încredere în mine! Și, chiar dacă... Știi, mi-ar fi prea ușor cu acel switch despre care am tot scris – îmi imaginez cum ar fi să apăs pe un buton imaginar și să încep să scriu romane, inspirația să formeze fluvii prin mintea mea și penița stiloului să contureze absolut fiecare gând, să nu îi scape nimic. Apoi, mai apăs înca o dată pe butonul imaginar și sunt în fața unor sute de pagini citind, învățând, cu o dorință imensă de a sorbi și absorbi fiecare literă, fiecare cuvânt, ca totul să se întipărească cu cea mai mare ușurință și cu logică. Ar fi ușor. Poate prea ușor. Așa că trebuie să iau totul pe cont propriu. Să mă iau pe mine pe cont propriu și să încep să îmi creez viața pe care mi-o doresc atât de mult. E timpul perfect să încep să fac asta!

Vreau să cânt din ce în ce mai mult! Am avut nevoie de cvasipauza asta, pentru că încep să privesc cu alți ochi cele 5 corzi. Și implicit muzica... Și nu știu dacă mi-ar ajunge viața pentru câte proiecte și concerte cumva plănuite am în minte. Ar fi cazul să încep, doar am libertatea necesară. Cred că plecarea din fosta trupă a fost cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla. Poate e și asta, sau poate e doar perioada care mă face să simt și să cred că totul începe să se așeze așa cum îmi este mie bine. Imediat începe un an curat! Iar aici poate este cea mai mare excepție vizavi de regrete. Văd ce se întâmplă în continuare acolo și... îmi este suficient.

Îmi este dificil să scriu despre Koldr, să îi scriu povestea în timp ce se formează. Asociez finalul povestirii cu un happy-end și asociez, la rândul său, acest happy-end cu pensionarea mea literară. Cumva are sens! Și cred că acel moment va veni într-o zi, așa ar fi bine. Iar acum mă simt cumva cu... gândurile cenzurate sau rușinate. Mă simt atât de deconectat! Oh, probabil am obosit să lupt cu sincronizări de lungimi de undă. Iar mintea mea devine încet, încet ostilă, precum atmosfera unei planete nelocuibile. Dar sigur nu e permanent! Nimic nu e permanent la mine. Aș vrea să scriu mai mult acum, să știi.

Nu îmi (mai) place să îmi fac planuri pentru ani ce urmează sau, în genere, pentru viitor. Dacă mă decid că vreau eu să iau atitudine în vreun fel, să fie din acel moment. Mă refer strict la mine, că... da, vreau să merg la cât mai multe concerte geniale!