86

-
Aș vrea să pot plânge. Pentru că doare.

Uite-ți, copile, valul pe care l-ai vrut. Îți place? E așa cum ți-ai imaginat? Simți bolovanul de pe piept cum te-apasă și o tot face? Zi-mi ce mai simți... Sau nu ai glas?
...doare. Totul. Și fizic și psihic. Now what? Zău, acum ce o să fie? O să mai fie ceva? De ce e atât de... straniu? Credeam că o să am puterea de a scrie. Dar nu mai am putere deloc. Stau și mă holbez în fața monitorului și... atât. Îmi pare rău, probabil voi ceda sub presiunea haosului. Am dat drumul la robinet.


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

-
Vreau ca atunci când îmi imaginez că vorbesc cu mine „cu câtva timp mai tânăr”, să vorbesc blând. Să nu îl trag de urechi pe copilul din fața mea pentru ce a făcut sau n-a făcut. Vreau să îl îmbrățișez, pentru că știu că toți copiii au sufletul bun. M-am gândit de multe ori că toate petele pe care i le-am adus sufletului sunt iremediabile, că nu le mai șterge nimic - și îmi mai scapă gândul ăsta. Dar pentru ce mă pedepsesc așa? Pentru ce sunt atât de sever? Nu aș fi învățat atâta altfel...  Cumva am ajuns să mă împotmolesc atât de tare în gânduri și în trăiri, încât abia mai știu cine sunt. Mi se pare că a înflorit o superficialitate pe care nu o doresc prea mult în jurul meu. Universul meu a fost cuprins de paloare, m-am ancorat prea mult în lumesc  și pare că abia mai zăresc urme vagi ale unui trecut glorios.
Citiți mai multe

Biserica de Lemn

-
Ai fi tu în stare să mă lași atât de dezolat? Sper că nu. Căci hora întocmită de soartă mă epuziează când și când. În special când îmi place să mă uit în depărtare. Culmea e că deși am ochelari, văd departe, puiule... * Valsăm rapid pe scenă; ne înălțăm cât mai sus. Iluzia prinde aripi încet, încet. Pe măsură ce pașii noștri se ondulează în aer, gravitația pare să-i dea drumul din ce în ce mai mult. Ajunge să atingă podeaua scenei din ce în ce mai rar. Mult mai rar ca pașii mei... Dar, deodată, lumea se rupe în două! Haosul ne propulsează aproape de Marte. Iar imaginea este terifiantă. Scena orbitează acum Universul. Valsul meu se intensifică, mă rotesc cu viteza luminii. Eu sunt lumina; sunt soarele. Pe-alocuri, mă prefac în furtună, iar uraganul meu o absoarbe pe cea care încă zboară lângă mine. Îi simt părul ud cum îmi atinge brațul. - Ce mai e acolo? și arăt către fosta planetă albastră acum sfâșiată. - O lume a formelor, îmi zice. Între timp, uraganul meu s-a uscat, căci simt cum
Citiți mai multe

O lume unde cavalerii nu poartă săbii sau armuri

-
Sunt două luni de când am trecut poarta și am intrat în tunel. De asemenea, sunt conștient că drumul va dura o groază... Îmi displace lucrul ăsta, însă tot răul spre bine, nu? Din fericire nu sunt singur pe parcursul călătoriei, și în plus, din când în când, poate, și sper, din ce în ce mai des, câte o oază mă hrănește, îmi potolește setea și mă întărește. Sau poate doar mă face să vreau mai mult... E tot ce mi-am dorit. Un drum al meu și numai al meu! Am pornit înspre căutare. A ta, a mea, a tuturor. Voi naviga și voi înota, mă voi cățăra pe munți și îi voi coborî, sau doborî. Doar ce îmi place. Voi străbate mii de câmpii; păduri întregi... astea ca în cele din urmă să zbor. Ar putea suna dificil pentru unii, iar pentru alții chiar imposibil. Nu și pentru mine, sau pentru visul meu în general.   ...să zbor... Este drumul meu... ideal. Ar fi fals să-i spun luptă, căci nu este. Înțelepciunea constă în descoperiri, precum și visul meu. Da, acela de a zbura! Eu nu întâlnesc obsta
Citiți mai multe