Razboiul de 100 de ani

E vin, e muzică; muzică frumoasă. Ș-un vin sec. Și gândurile mele atât de haotice - să le adun! ...căci și în noaptea asta văd lucrurile atât diferit! Atât de radical,  de viață și de moarte! Nu e prima dată când mi se întâmpla asta, din păcate. Aș fi vrut să fie. Aș fi vrut să fie prima dată când scriu despre schimbări, despre „mâine va fi altfel” sau cum s-au terminat perioadele de „Mihai oscilând”, cum m-am acceptat, cum totul este în regulă cu mine și e în regulă și în jurul meu. Cum totul e perfect! Of, nu e niciodată perfect. Dar prefer să nu îmi omor niciodată încăpățânarea de a crede că va exista un moment în care voi radia în interior mai mult decât a strălucit vreodată soarele.

În noaptea asta e vorba despre războaie. Le iau ca atare, căci așa sunt, dur și sincer, războaie. Chiar mă gândeam că aș putea scrie o carte și despre asta. Oh, dar nu mai am răbdare... Răbdare, răbdare, răbdare – ce calitate! Poate universul meu se îndură să facă rost de așa ceva curând. Utilă calitate, îi tot zic.

Și încep să mă gândesc, să metaforizez: războaiele mele mai serioase au fost „reci”. Au durat mult și chiar așa au fost: reci! ...cu acea tensiune specifică, copleșitoare... Apoi, au mai existat „blitzkrieg-uri”. Multe, multe. 

Ce va urma acum, habar nu am! Dar simt atât de bine cum ceva se apropie. Război, revoltă, ceva. Și știu că  se vor schimba atât de multe lucruri! Inerent senzației în sine... Sunt atât de multe scântei și, uitându-mă în jur, mi-e imposibil să găsesc ceva care să nu explodeze sau măcar să nu poată lua foc. Tot ce vreau să fac este să amân totul cât mai mult posibil. Căci, orice fel de război va fi... nu îndrăznesc nici măcar să presupun ce va urma! Cumva, vreau ca totul să fie global, să fie atât de intens și imens totul, să zguduie cât mai mult posibil, să distrugă stâlpi, caracter, dorințe, idei. Tot timpul am crezut că dacă iau totul de la zero, va ieși mai bine.  Hmm, nu ar fi corect să spun un „Mihai nou”, dar... ceva de genul. Iar eu, eu mă pregătesc cumva. Sau așa vreau să fac. În timp ce simt cum rezistența proiectului 667 cedează încet, încerc să profit de pace. Adun resurse, să pot supraviețui cumva. Îmi voi lua zalele pe mine, apoi voi căuta sabia. Trebuie să existe o sabie puternică în tot proiectul 667. E războiul universului meu. Eu cu el, el cu mine; plus tot ce e în jur. Pe de altă parte, nu cred că este tocmai înțelept să caut sabia în proiect. În univers, adică. Ci în afara sa, mă gândesc că tot ce e imprevizibil, necunoscut, lovește mai puternic.

Și cum se face că în toată desincronizarea care mă înconjoară și mă leagă de tot ce consider necesar și esențial, există un gri și picuri de ploaie care mă fac să mă simt atât de... plin!? Atât de eu! Iar dacă privesc în trecut – căci, nu-i așa, trebuie să înțelegi trecutul ca să poți răzbate în viitor!? – tot ce pot să concretizez sunt zile, luni, ani ce aparțin trecutului meu, fie că este vorba despre planeta albastră sau regat. Toate detaliile sunt atât de clare, fiindcă sunt momente ce rezonează! Nici nu încerc să dezvolt sau să-mi explic; dacă aș începe să scriu despre asta, s-ar zice mai apoi că scriu romane dedicate istoriei și, evident, nu mă pot dezlipi de trecut. Amuzant!

Recunosc că un alt motiv pentru care amân războiul e o plăcere ciudată față de întreaga stare. Cu toate că m-am săturat să fiu înconjurat de ipocrizie, invidie, posesivitate urâtă, încăpățânări inutile, mi-e cumva teamă de ce ar putea să fie după. Nu zic și nici nu cred că va fi ultima luptă, dar nu pot să nu-i observ grandoarea; dacă dincolo vor exista toate acele „chestii” oribile de care mă feresc? E împotriva firii mele să gândesc așa, știu, dar… În discuțiile dintre Mihai și Mihai, la rece, cunosc prea bine deciziile. Lipsa concordanței este nesimțită, iar cândva, asta va trebui să stea altfel. Poate chiar opus.

Amân totul și pentru că griul dispare uneori, precum vinul, muzica, ploaia, energia, eu, tu. ...e mult prea plin de variabile și condiții. De oameni urâți care impun condiții. Și decizii ale inocenților ce sunt nevoiți să-și aleagă calea cumva pe ocolite, tocmai din cauza acelor oribili. Plin de variabile ce pentru mine totuși sunt atât de importante! Imaginația mea bogată dă rateuri când încearcă să vadă un univers de-al meu fără războaie sau tsunami-uri. Sau Mihai zburând, plutind, cântând, visând. Ind, înd. I-auzi: sunt darnici toți tâlharii în false jurăminte. Cum ar fi Mihai direct, lipsit de metafore, entuziasm, optimism și pesimism, narcisism amator, copilăresc? Dar Mihai fără să iubească, fără să cedeze și să se întoarcă să lupte? Mihai fără să iubească...

Credeam cândva că de multe ori universul rezervă scenarii care sunt incredibil de imprevizibile! Credeam. Și, ce zici, punem de un pariu? Adică, de un alt pariu? Sau începi și tu, împreună cu mine, să tremurăm cu tot cu pământul de sub picioare când vine vorba de presupus? Păi... Zău că și eu m-am săturat ca totul să fie atât de previzibil! Universul nu mă mai lasă să nu am dreptate.

Nu-mi lua în seamă aroganța. Codul meu binar se comportă haotic uneori și dau vina pe vin. La urma urmei, cine ar fi crezut că până și într-o zonă de confort poate exista o gaură neagră?

Război... cât de multe metafore, simboluri!