Mitul Infinitului

Din infinitate strâng Universurile și le contopesc într-o ciudățenie aformă. ...și afonă, da... Sunt captiv într-un loc atât de șters, atât de urât, atât de plin cu tot ce am evitat. Captiv într-un loc ce rezonează doar cu... Cu lumea lor. Muzica nu există aici. Muzica nu pătrunde aici. Emoțiile sunt uitate, iar zborul și teleportarea sunt interzise. Dacă îndrăznești să te avânți către nemărginit, te vor ucide.

Tot ce s-a deformat în jurul meu a ajuns să facă parte din mine. Nu îmi dau seama când s-a întâmplat asta și chiar îmi vine să cred că e așa de când lumea. Mă simt mai uman ca niciodată și poate că e posibil și mai mult, oricât m-aș zbate să schimb asta. Dar voi încerca să mă las purtat de nimicnicia lor, până voi găsi locul cu ploi, locul cu muzică, locul din care pot evada. Până voi găsi frigul.

...frigul de care am nevoie acum atât de tare îmi dă târcoale; îl simt. Doar câteva clipe... Apoi nu îl mai simt și revine, dispare... Ajunge să fie o joacă prostească în care nu ne găsim cu adevărat.

Îmi caut prea mult ploile și poveștile, așa cred. Cum să învăț să am răbdare să le las să mă găsească?

Voi evada.