Tren către vârful lumii
Obișnuiește-te…
Iarăși simt acea căldură pe care rareori știu să o
descurc, să o înțeleg și să o simt pe deplin. Și ca de fiecare dată, îmi e
teamă să nu o scap printre degete. Mă concentrez atât de mult pe asta, încât mă
bâlbâi în gesturi și fața îmi trădează nesiguranța și teama. Apoi, mai e
dualitatea mea stupidă… Oricum de cele mai multe ori ajung să cred că nimic din
toate astea n-are niciun sens, căci de fiecare dată sfârșesc într-un afeliu –
și de fiecare dată parcă ajung în colțuri tot mai îndepărtate și reci ale
Universurilor. Dar, cu toate astea, nu pot să nu tânjesc după acele clipe în
care totul pare perfect. De ce mi-e teamă de planetele reci, când știu că
simplul fapt că există le face perfecte?
Astăzi nu mai există
nicio concluzie.
*
Într-o zi, voi locui
într-un tren. Imaginează-ți să fii acasă și, totodată, în fiecare clipă să fii
în altă parte. Tot timpul în mișcare. …și astfel, să cucerești lumea!
Teleportarea ar deveni inutilă, pentru că atunci ar fi vorba doar despre
călătorie. Iar mai întâi aș vrea să explorez Siberia.
Urci?
Comentarii
Trimiteți un comentariu