Răzbunarea Voastră

Înconjurat de creaturi și creații, regate, simple sau complexe tărâmuri, iluzii diverse, anotimpuri ciudate, universuri ce le-am creat. Ale mele. Dansează haotic în juru’-mi de ceva timp, fiind în prim plan pe rând una câte una. Le miros în întregime... călătoriile, drumurile pavate cu pustietate, curiozitate și naivitate, cerul. Cerul care era plin de ale mele! ...nu înțeleg mesajul.

*

Știi, e interesant omul. E un singur om. În toate aceste izvoare istorice - un singur om care trece prin toate aceste experiențe. Viziune. Lumea lui fantastică demnă de Basm. Și mă întreb dacă omulețul (nevertebrat?) este doar un blocaj sau orgoliul unui personaj principal specific. E incapabil să iasă din cutia lui de plumb - și totodată e atât de afară încât în jurul său se adună toți jucătorii. Dar este OM, deloc fantastic și mic în comparație cu măreția Universului. Și totuși... Prin diferite colțuri ale galaxiei sunt povestite imagini despre acest fals erou: unele poate undeva prin nordul Franței, într-o toamnă ciudată, stând pe un pod, privind fluviul și ascultând Les Discrets (posibil să poarte un palton și să fumeze des), altele în fața unei camere video, voios, sau fiind debusolat într-un tunel ce avea cândva să se deschidă într-o lume în care cavalerii nu poartă săbii sau armuri. Nu există un Cronos atât de amabil cât să mă lase să descriu toate aceste lumi într-o singură viață. Lumi identice, la urma urmei. Lumi identice, căci OM rămâne îmbrăcat în inocența sa în care este și jucat și amețit. Îi place extrem de mult, indiferent despre ce e vorba - atât timp cât joacă unul dintre rolurile principale.

*

Îmi place să știu că trăiesc. Asta se întâmplă când mă învârt ca un amețit printre povești de tot felul. Jocuri. Dar nu pot face asta tot timpul - mintea mea. Ea este cea care nu poate. Iar acum parcă trec prin TOT. Un fel de shuffle printr-un playlist ce conține episoade ale universului meu vechi. Astăzi fulgere, căci ieri m-am plimbat prin... E foarte confuz! Mă întreb ce poate însemna, căci pare totul fără sens. Mă simt într-un fel liber; dar atunci de ce gândurile mele nu sunt la fel de libere? De ce nu zboară? ...că se comportă de parcă ar fi ancorate într-o groapă ciudată pe fundul unui ocean necunoscut. Iar faptul că s-ar putea să fiu blocat în continuare mă sperie. Mi s-a spus să nu renunț la cărămizile mele, mi s-a spus să rămân tare sau să devin și mai tare. Dar îmi las impresia că las avalanșe de afară să mă doboare. Iar eu nu ar trebui să fiu așa! Mă doare ce se întâmplă. Și știi ce mă doare și mai tare? Văd în jur oameni ce se transformă. Unii în vulcane, apoi explodează și ajung în locuri departe care nu mai seamănă cu acasă. Alții acum sunt păsări sau bestii - creaturi care (încă) nu fac parte din registrul proiectului 667. Sau oameni ce pur și simplu dispar. Imaginile se schimbă/transformă atât de repede încât eu pierd pasul și nu mai cunosc nimic din ce obișnuiam să cunosc; și eram profesor... Sau este vorba despre perspectivă. Orice ar fi, e atât de urât afară încât prefer pe moment să stau închis în cutia mea de plumb. Mi-e atât de dor de casă...

Și oricât de multe comete sau fulgere îl vor lovi, oricât de mult își va dori să îl întâlnească pe zeul soarelui, oricât de multe suflete ar salva, oricât de multe stele ar atinge sau stinge, povestea sa va fi aceeași. Fără excepție, același final.