Biserica de Lemn

Sunt aici.

Sunt aici și ce fac?

Pe vremea în care încercam să lucrez la ridicarea Universului meu, aveam clar în minte câteva, hai să le numim legi. Ele urmau să consolideze tot ceea ce construiam. Ca un fel de piloni. A trecut o veșnicie de atunci, căci nici nu mai știu despre ce erau ele. Dar parcă cea mai importantă era cea legată de teamă. Cu tot ce are ea, cu toate ramurile sale.  Am crezut tot timpul că dacă aș ține teama sub control, pot începe să construiesc mai departe orice, că devin invincibil. Și încă cred asta. Și am mai știut că odată ce temelia va fi solidă și Universul meu va avea piloni indistructibili, voi putea să și călătoresc cu adevărat.

Dar asta nu s-a mai întâmplat. Pilonii au rămas niște ruine neterminate.

Acum impresia mea este că nu mai știu ce înseamnă să caut. Știi cât mi-am dorit de mult să călătoresc, să învăț. Sigur, fără să-mi dau voie să greșesc, fără să cad, ca mai apoi să mă ridic, să merg mai departe. Și uite cum m-am oprit din călătorit. Unde poți ajunge când ai în cârcă teama că vei încurca rutele către următoarea planetă? Oh, și mai sunt atâtea care pot fi luate în calcul...

Trebuie să inspir adânc, să expir. Să inspir, să expir. Când a fost ultima dată când am fost onești cu noi înșine? Whatever that means.

Simt că am atâtea locuri de vizitat, fie că e vorba de Universul despre care tot pomenesc, fie că e o simplă stradă dintr-un mic orășel chiar din România sau bulevardele Varșoviei mele iubite. Vreau să ajung departe, să mă întorc, iarăși să plec. Și îmi pare rău, dar nu știu pentru cât timp. Vreau să fiu copleșit de emoții. Sigur, când și când. Dar mi-e teamă că voi uita să mai ajung acasă. Mi-e teamă că mă voi pierde. Mi-e teamă că Cronos va fi tot mai nemilos și eu mă fâstâcesc pe drumuri.