Vreau ca atunci când îmi imaginez că vorbesc cu mine „cu câtva timp mai tânăr”, să vorbesc blând. Să nu îl trag de urechi pe copilul din fața mea pentru ce a făcut sau n-a făcut. Vreau să îl îmbrățișez, pentru că știu că toți copiii au sufletul bun. M-am gândit de multe ori că toate petele pe care i le-am adus sufletului sunt iremediabile, că nu le mai șterge nimic - și îmi mai scapă gândul ăsta. Dar pentru ce mă pedepsesc așa? Pentru ce sunt atât de sever? Nu aș fi învățat atâta altfel...
Cumva am ajuns să mă împotmolesc atât de tare în gânduri și în trăiri, încât abia mai știu cine sunt. Mi se pare că a înflorit o superficialitate pe care nu o doresc prea mult în jurul meu. Universul meu a fost cuprins de paloare, m-am ancorat prea mult în lumesc și pare că abia mai zăresc urme vagi ale unui trecut glorios.
Comentarii
Trimiteți un comentariu