Indiferent de impresia pe care ți-am lăsat-o ție,
eu am scris doar pentru mine. Și atât.
Sunt ...obosit. Gândurile mele se prostesc tot mai
des și corpul meu se comportă pe măsură. Ajung mereu la aceleași concluzii
făcând analize, retrospective și tot duimul de porcării inutile care îmi dau
impresia că mă ajută sau schimbă cu ceva. Dar maschez cum pot mai bine luptele
și slăbiciunile „de după cortină”. Mă uimesc de criticismul pe care l-am
căpătat. Eram așa, dar... nu îmi face bine. Nu cum e el acum.
Sunt atât de multe de discutat, căci nici nu știu
de unde să mai încep. Când merg spre casă - de obicei - realizez un „scenariu”
în jurul căruia să se învârtă următoarea poveste genială pe care o voi scrie,
dar se întâmplă atât de multe cu mine încât mă pierd. Când ajung, uit
până și de mine. E urât, așa-i? Acum două seri am încercat să-i impun minții mele
să se reseteze... sau măcar să se dea înapoi cu vreo 4-5 ani. Era vremea în
care știam puține și îmi doream puține, dar făceam eu în așa fel încât dădeam
pe-afară de dorințe împlinite. Știi, nu îmi place să fiu subestimat - chiar
dacă persoana care greșește în așa manieră este, poate, neinteresantă. Nu știu
de ce mi se întâmplă asta. Și nu îmi pot stăpâni reacțiile. M-am blocat!? Și
iarăși uit de unde plec și simt că încep să devin penibil. ...ca ăia care scriu
despre întâmplările lor neinteresante și ciudate.
Nu se presupunea că suntem într-o evoluție măcar
constantă? Adică, eu nu mă așteptam să ...mi-e greu să spun... uite: regresez!
Și mda, nu mă așteptam să regresez și acum sunt agitat, vreau să mă regăsesc.
Într-o zi am fost invincibil, dar acum sunt atât de așa-cum-nu-îmi-doream-vreodată-să-(mai)-fiu! Poate că am ajuns în punctul ăsta din
neatenție sau vreo pasă proastă într-o zi de duminică, așteptând neputincios să
înceapă școala, și am dat din brațe prin apa asta neagră mai mult decât ar fi
trebuit și m-am... rătăcit. Sunt sigur că mă învârt în jurul unui răspuns
banal. Dar eu gândesc atât de pe lângă...
Doar dacă m-aș cunoaște mai bine. Doar dacă aș începe să citesc și o carte
bună, așa cum îmi place mie și cum nu am mai făcut de secole. Doar dacă nu
mi-aș pierde timpul sau pe mine în fleacuri. Și e un cerc vicios la mijloc. Sau
un carusel. Se învărte aici, lângă mine, și nu știu când ar trebui să sar în
el. Am nevoie de stâlpii mei care m-au susținut cu mare amabilitate și pe care
i-am părăsit eu de bună voie. Știi ce mă irită cel mai tare? Faptul că toată
starea asta pe care o am mi se pare nepotrivită aici, acum! Nu am nici două
decenii și mă simt obosit, cu mintea deja în altă parte, de parcă am nevoie de
„aer curat”. Apoi, după câteva secunde încep să îmi amintesc că am încercat tot
timpul să îmi țin capul pe umeri, indiferent de situație, cu toate că nu de
puține ori mi-am dorit să mă pierd printre niște idei și acțiuni
teribilisto-adolescentine. Iar când am făcut-o m-am simțit atât de vinovat
încât mi-am jurat că nu voi mai călca pe acele tărâmuri vreodată. Și da, mă
irită că gândesc așa. Sunt un copil și vreau să rămân așa; nu îmi place
maturitatea asta serioasă pe care o adopt uneori, dar mi se pare fancy și mie
îmi place fancy. Știu și eu ce mi se întâmplă, se vede de la o poștă -
maturizarea asta falsă -, dar eu sunt încăpățânat și cum am zis și mai înainte,
pierdut. Pierdut printr-o mare neagră, murdară, printre un amestec de principii
și valori, neavând nici cea mai mică idee legată de construirea mea pe bune,
printre disperări ale unor dorințe vechi și ce refuză să mi se îndeplinească,
printre nesimțiții din mintea mea ce nu mă ascultă, printre neuronii buimaci
care nu mai știu când să își schimbe potențialul, printre gânduri colorate ce
nu mai stau să fie aranjate și creează curcubeie, printre oboseli nejustificate
și clipe (pe)trecute în fața unor...
Sunt curios când și cum voi reuși! Va fi ceva
acolo cândva! ...crezi că sunt doar speranța cu optimismul meu acolo? Eh, știu
eu ce știu.
