Lux Aeterna
Ninge haotic, abundent. Un dans aiurea al fulgilor. Dans surprins de galbenul pal al felinarelor. ...doi fulgi păreau să se apropie din ce în ce mai mult în timp ce coborau. Lumina îi pozase împreuna, se uneau. Și cădeau împreună. Primul fulg părea că vrea să încetinească coborârea. Îi plăcea. Însă știa că nu va putea să o țină doar așa. Știa că va avea să facă parte din acel tot. Se țineau încrezător. În cele din urmă, au pățit ca și ceilalți fulgi. În fond, nu erau cu nimic mai speciali... Vântul se oprește rar, să-i facă ordine haosului, ...calm. Și totuși, rezultatul e unitar. Tăcerea deplină dădea un sentiment sobru imaginii.
Liniștea a fost spartă. Un om într-un palton negru îndrăzni să deranjeze acest calm haotic. Mergea încet, visa. Odată iubise și el iarna, fulgii, felinarele, frigul, haosul. Acum nu. Nu putea să se gândească la asta, nu iși putea desprinde imaginile cu ea din cap. Auzea doar cum strivea zăpada. ...și vocea ei. Aveau să se întâlnească chiar pe strada asta. Aici se cunoscuseră. Dar nu iși mai aducea aminte prea multe de atunci, căci pentru el conta doar prezentul. Pierduse noțiunea de timp. Viața nu avea capăt. Eternitate. Eternitate. Doar cu ea. Alții nu existau. Iar viața fără ea era la fel de complexă precum mulțimea vidă.
Se oprise și încercă să ridice privirea spre felinar. Iși întoarse capul spre ceea ce părea capătul străzii. ”O iubesc”. Scoase mâna dreaptă din buzunar. Strângea tare o cutiuță roșie. ”Azi o să-mi fac curaj. Știu că pot”. Deși nu era sigur, voia să creadă asta. Se uită din nou la felinar. Ea era peste tot. O vedea în fiecare fulg. Razele galbenului pal erau alcătuite din imaginile chipului ei. Nu mai avea răbdare. Iși mușcă buza. ”Nu mai pot... am nevoie de ea”. Din depărtare se deslușea vag o siluetă. Involuntar, îi apăruse zâmbetul pe față. ”În sfârșit...”. Inima începea să i se zbată în piept. Își simțea pulsul prin tot corpul. Silueta se apropia. Era ea. O aștepta, iar timpul părea să se scurgă din ce în ce mai încet. Fata nu se grăbea. Privirea-i era pierdută. Părea tristă.
- Am venit.
Era blocat. Nu iși putea dezlipi privirea de pe chipul ei. Încercă să deschidă gura și să răspundă: ”și eu te iubesc”. Însă nu putea. Se repezi spre ea și o luă în brațe. O strângea tare:
- Mi-a fost dor... de tine.
Ea zâmbi:
- Dar n-a trecut decât o zi!
Nu iși dorea să răspundă. O îndepărtă încet și își fixă privirea asupra chipului ei. Ceva unic... nu va putea niciodată să-și scoată din minte acel chip. Pe scurt, icoana.
Felinarul se stinse, iar cei doi rămaseră în întuneric.
Profită de lipsa luminii și se îndepărtă de el. Se întoarse cu spatele și începu să plângă. El nu știa ce se întamplă. O întrebă buimac. Cu ochii plini de lacrimi încercă să-i răspundă. Îi era greu. În cele din urma, își răsuci capul spre el, urmându-i restul corpului. Nu îndrăznea să deschidă gura. Știa că ce va urma să zică îl va omorî.
- Îmi pare rău... mă urăsc pentru asta! Nu mai... nu mai putem fi împreuna.
Fata izbucni și mai tare în plâns. O luă la fugă.
Sticla vieții se sparse. Privea în gol. Două dopuri îi închideau urechile. Nu știa unde este, cine este. Mintea-i era goală, dezbrăcata de orice fel de gând. Nu mai avea puterea să se miște.
Felinarul începu din nou să lumineze. Același galben morbid...
Tot ce până cu câteva momente în urmă avea un sens, acum dispăruse. Eternitatea, icoana. Definiția vieții se schimbă brusc. Mintea se resetase. Mii și mii de întrebări, rezumate la una singură: ”de ce?”. Nu mai ningea. Frigul iși făcuse cuib în corpul său. Nu avea nici măcar puterea să resusciteze izvorul lacrimilor. Simți un impuls de energie fulgerător.
- DE CE?
*
Ninge. Ninge calm, într-o ordine neobișnuită. Felinarele luminează strada acum într-un mod strident. Doi indrăgostiți apar în imagine. Iși trăiesc viața din plin, se iubesc. Băiatul îi spune ceva la ureche iubitei. Amândoi încep să râdă.
Pe cealaltă parte a străzii, un bătrân îi privea obsesiv. Avea un chip șters. Nu se putea distinge niciun fel de expresie de pe fața sa. Purta un palton negru, erodat de trecerea timpului. Iși ținea mâinile în buzunar. O mașină îi distrase atenția. Căută din nou acel cuplu. Nu îi mai găsea, iar ninsoarea nu îi era de ajutor. Oftă lung și scoase din buzunar o cutiuță roșie. Aceeași cutiuță. Se uită îndelung la ea. Își mută din nou privirea. De data asta privea în gol. Se pare că în cele din urmă, timpul prinse noțiune. Îi era din ce în ce mai frig. Părea total pierdut. Nu se regăsise niciodată din acea seară. Toată existența sa de până acum se rezumă la câteva amintiri și o întrebare. Acea întrebare.
*
Ninge, ninge, ninge. Alți fulgi, și totuși, același rezultat unitar. Același dans în lumina aceluiași galben, uneori pal, alteori strident. Aceeași stradă, altă iarnă, aceleași amintiri, aceeași întrebare, altă cutiuță... perpetuum mobile...
Liniștea a fost spartă. Un om într-un palton negru îndrăzni să deranjeze acest calm haotic. Mergea încet, visa. Odată iubise și el iarna, fulgii, felinarele, frigul, haosul. Acum nu. Nu putea să se gândească la asta, nu iși putea desprinde imaginile cu ea din cap. Auzea doar cum strivea zăpada. ...și vocea ei. Aveau să se întâlnească chiar pe strada asta. Aici se cunoscuseră. Dar nu iși mai aducea aminte prea multe de atunci, căci pentru el conta doar prezentul. Pierduse noțiunea de timp. Viața nu avea capăt. Eternitate. Eternitate. Doar cu ea. Alții nu existau. Iar viața fără ea era la fel de complexă precum mulțimea vidă.
Se oprise și încercă să ridice privirea spre felinar. Iși întoarse capul spre ceea ce părea capătul străzii. ”O iubesc”. Scoase mâna dreaptă din buzunar. Strângea tare o cutiuță roșie. ”Azi o să-mi fac curaj. Știu că pot”. Deși nu era sigur, voia să creadă asta. Se uită din nou la felinar. Ea era peste tot. O vedea în fiecare fulg. Razele galbenului pal erau alcătuite din imaginile chipului ei. Nu mai avea răbdare. Iși mușcă buza. ”Nu mai pot... am nevoie de ea”. Din depărtare se deslușea vag o siluetă. Involuntar, îi apăruse zâmbetul pe față. ”În sfârșit...”. Inima începea să i se zbată în piept. Își simțea pulsul prin tot corpul. Silueta se apropia. Era ea. O aștepta, iar timpul părea să se scurgă din ce în ce mai încet. Fata nu se grăbea. Privirea-i era pierdută. Părea tristă.
- Am venit.
Era blocat. Nu iși putea dezlipi privirea de pe chipul ei. Încercă să deschidă gura și să răspundă: ”și eu te iubesc”. Însă nu putea. Se repezi spre ea și o luă în brațe. O strângea tare:
- Mi-a fost dor... de tine.
Ea zâmbi:
- Dar n-a trecut decât o zi!
Nu iși dorea să răspundă. O îndepărtă încet și își fixă privirea asupra chipului ei. Ceva unic... nu va putea niciodată să-și scoată din minte acel chip. Pe scurt, icoana.
Felinarul se stinse, iar cei doi rămaseră în întuneric.
Profită de lipsa luminii și se îndepărtă de el. Se întoarse cu spatele și începu să plângă. El nu știa ce se întamplă. O întrebă buimac. Cu ochii plini de lacrimi încercă să-i răspundă. Îi era greu. În cele din urma, își răsuci capul spre el, urmându-i restul corpului. Nu îndrăznea să deschidă gura. Știa că ce va urma să zică îl va omorî.
- Îmi pare rău... mă urăsc pentru asta! Nu mai... nu mai putem fi împreuna.
Fata izbucni și mai tare în plâns. O luă la fugă.
Sticla vieții se sparse. Privea în gol. Două dopuri îi închideau urechile. Nu știa unde este, cine este. Mintea-i era goală, dezbrăcata de orice fel de gând. Nu mai avea puterea să se miște.
Felinarul începu din nou să lumineze. Același galben morbid...
Tot ce până cu câteva momente în urmă avea un sens, acum dispăruse. Eternitatea, icoana. Definiția vieții se schimbă brusc. Mintea se resetase. Mii și mii de întrebări, rezumate la una singură: ”de ce?”. Nu mai ningea. Frigul iși făcuse cuib în corpul său. Nu avea nici măcar puterea să resusciteze izvorul lacrimilor. Simți un impuls de energie fulgerător.
- DE CE?
*
Ninge. Ninge calm, într-o ordine neobișnuită. Felinarele luminează strada acum într-un mod strident. Doi indrăgostiți apar în imagine. Iși trăiesc viața din plin, se iubesc. Băiatul îi spune ceva la ureche iubitei. Amândoi încep să râdă.
Pe cealaltă parte a străzii, un bătrân îi privea obsesiv. Avea un chip șters. Nu se putea distinge niciun fel de expresie de pe fața sa. Purta un palton negru, erodat de trecerea timpului. Iși ținea mâinile în buzunar. O mașină îi distrase atenția. Căută din nou acel cuplu. Nu îi mai găsea, iar ninsoarea nu îi era de ajutor. Oftă lung și scoase din buzunar o cutiuță roșie. Aceeași cutiuță. Se uită îndelung la ea. Își mută din nou privirea. De data asta privea în gol. Se pare că în cele din urmă, timpul prinse noțiune. Îi era din ce în ce mai frig. Părea total pierdut. Nu se regăsise niciodată din acea seară. Toată existența sa de până acum se rezumă la câteva amintiri și o întrebare. Acea întrebare.
*
Ninge, ninge, ninge. Alți fulgi, și totuși, același rezultat unitar. Același dans în lumina aceluiași galben, uneori pal, alteori strident. Aceeași stradă, altă iarnă, aceleași amintiri, aceeași întrebare, altă cutiuță... perpetuum mobile...
Comentarii
Trimiteți un comentariu