Îngerul din Hermannstadt (II)

Te caut. Te caut. Te caut. Te caut, te caut, te caut şi te caut. Sunt atât de atent cu tot ceea ce fac încât devin prost. Nu-mi mai pasă de nimic şi accept tot ceea ce se întâmplă. Dar cu toate astea stau şi încerc să ...schimb totul. De ce? Ştiu că mă grăbesc. Ştiu că sunt prea atent să fac ceva încât ajung să fac exact ce nu-mi doresc. Şi de ce are efectul ăsta asupra mea? Statistic vorbind, de fiecare dată nu s-a terminat bine. De ce s-ar termina acum?

*
Mi-ar plăcea să se oprească timpul. Să... să nu mai aiba relevanţă nerăbdarea mea. Totul să se întâmple spontan şi să existe numitorul comun de care am nevoie. Aş zice avem, dar nu vreau să greşesc aşa. Sunt reticient şi foarte prudent. Iar dacă totul va ieşi nucumîmidoresc, bucla aia temporală să se spargă şi totul să revina la normal. Fără ca tu să ştii despre mine. Şi poate voi încerca din nou. Altfel. Pentru că, uite, aseară mi-a fost bombardată mintea cu sute de întrebări. M-am jucat de-a... Am creat un alt univers în care mi-am permis să-ţi spun totul. Nu-mi aduc aminte cum ai reacţionat, dar probabil totul încă era bine din moment ce nu mă simţeam rău. Cred că m-aş simţi rău dacă ai reacţiona altfel. Uite cheia! Şi dacă ai reacţiona altfel ce s-ar întâmpla? Sigur, ar părea multe chestii în zadar şi aş regreta că nu am ales altă uşă. Dar totuşi ceva nu se îmbină. Mi-e frică de refuz, asta e clar. Ce altceva? Probabil totul e prea puternic...
Nu. Nu poate fi ceva prea puternic. Altfel nu aş mai fi aici. Sunt universurile mele şi pot să-l aleg pe cel pe care vreau să-l trăiesc, Fulger.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Biserica de Lemn

Destroying this highway