...într-o lume a formelor (Stare, partea a X-a)

Sunt atât de incapabil să-mi schimb viața, încât îmi doresc foarte mult ca povestea cu 2012 să fie adevărată. Vreau al naibii de mult o schimbare... Vreau perfecțiunea, însă o perfecțiune la care simt că nu pot ajunge... Sunt într-una din zilele în care mă simt prea mic pentru lume. De fapt, neimportant. E logic faptul că viața și-ar continua cursul cu sau fără mine. Care naiba-i rolul? Admit că sunt un mic actor, însă care naiba mi-e rolul?

Percepțiile se schimbă incredibil de des - e o bătaie cruntă între optimism și pesimism... Pesimismul pare să câștige prin jur.

Vreau pe Terra mea, m-am înstrăinat prea mult. Toate sunt la ani lumină depărtare, doar eu stau pe loc. Toate stau pe loc, doar eu sunt la ani lumină depărtare. Nu mai vreau timp, m-am săturat de el. Nu mai vreau nici limite... Cine le-a înțeles pe astea? Vreau să știu cine a înțeles limitele. Mă gândeam o vreme să arunc toate ceasurile din casă, iar de alea de care chiar nu pot scăpa, să le schimb în așa fel încât să nu mă deranjeze. Suntem limitați într-o lume a formelor.

Cum ar fi o viață fără limite? Eu mi-o imaginez ca fiind perfectă. O lume unde nu te freacă nimic. Dar ar exista ura fără limită, pericole fără limită, dezamăgiri fără limită. Ăsta-i pesimismul, pare-se. Astăzi sunt alegerile. Îmi votează celulele... Probabil sunt și ele mituite, sau să-i zicem pe românește, ”chemate la vot”. Poate pesimismul ăsta-i un fel de Geoană. Se bucură, a câștigat!

Îmi vreau Neverlandul. Poate să fie pentru lume cum e Ținutul Secuiesc pentru România. Nu mă deranjează. Atâta tot că nu vreau o mamă care să mă fută la cap să mă întorc la ea. Îmi vreau Neverlandul ...înapoi. Suntem prinși într-o lume a formelor.

M-am înstrăinat prea mult. Vreau ca Neverlandului să-i spun ”casa mea”. Nu contează ce dimensiune ar avea, ce sens ar avea, dacă ar exista sau nu fizic. Acum e doar o noțiune perfectă. Un fel de tahion - o particula ipotetică, deci existentă doar teoretic. Știu însă că există particule mai mici; le-am gustat - MicroNeverlanduri. Cât de ridicol sună totul... M-am înstrăinat prea mult.

Aer Alb (Stare, partea a IX-a)

Azi a fost una din zilele în care te-am simțit departe. Dacă nu aș fi știut, aș fi zis că ești în Iași. Detest sentimentul ăsta. Parcă nu aș avea acces la tine, sau cel puțin, mi-ar fi limitat. ...șiiii... să spunem doar că îmi place să fiu tipul care are informații din backstage tot timpul, ca și cum asta m-ar face important. De fapt, ca și cum aș fi o parte din artist, artistul după care tânjesc atâția... Partea bună e că nu mă gândesc la partea cu tânjitul fanilor. Vezi tu, având acces, și încredere de asemenea, la un moment dat ai certitudinea că tu chiar ești bun din moment ce serviciile tale au fost apelate.

Există atâtea conflicte și în mintea mea... Fantome care se străduiesc să sfâșie bucăți din mine. Fantome ale adultului, încearcă să mă omoare. Uneori bântuie doar ca să mă enerveze. Sunt patetice, zău... Mă întreb uneori de ce par mai puternice ca orice și vor să treacă în Neverland. Ce naiba ar putea fi mai puternic ca Neverland?

Fantomele sunt patetice. Nu e ca și cum aș fi crezut vreodată altceva.

Insula unei iluzii (moarte)

Prin Rai umblă vorba că te alienezi. Interesant, aș spune că te-ai pierdut, sau cel puțin, te pierzi.  Ai refuzat atunci să vii, să numim insula după numele noastre și să o explorăm. Habar nu ai cum e aici! Îți meriți soarta, să știi! Un val ca cel pe care tu l-ai ratat nu se formează prea des... poate chiar o singură dată în viață. Și... Și în plus, tind să cred că, odată pierdută, nu ai mai încercat să vii. Deloc. Chiar îți meriți soarta!

Din ziua în care am venit, nu a mai căzut nicio lacrimă din cer. De atunci însă, văd curcubeie în fiecare zi. Am dat peste un trib de canibali foarte prietenoși. Mă hrănesc bine din ziua în care ne-am întâlnit și m-au asigurat că nu au nicio intenție de a mă mânca. ...îî cred.

Nu te-am așteptat și nici nu te voi aștepta vreodată. Aici nu ești bine venită. Iar în cazul în care vreodată ai să vii, probabil te vom ucide și te vom mânca.

Pe insulă încă miroase a ananas...

News (partea a III-a)

Mă gândeam cât timp eram la baie și mă spălam pe dinți că aș putea să scriu un post în care să mă laud că toate îmi merg bine, fiind perioada aia bună a anului.
Eh, și cu gândul ăsta am pornit calculatorul... ce dracu să pornesc? I s-a dus ceva, ori placa de bază, ori procesorul. Și chiar și asa, nu las asta să-mi strice perioada. Nu.

Revenind... concerte, stat acasă (teoretic ca să învâț la bio pentru olimpiada, dar to be honest, nu știu mare brânză) și nu în ultimul rând Neverland.

Deși e puțin enervant că se anunță o grămadă de concerte în plină criză (financiară și e a mea), nu pot să nu mă bucur... totuși, sper ca Rammstein să nu-și facă apariția pe-aici anul ăsta.
Ar fi astfel:
- Agalloch - 20 martie, ora 19 @Centrul Cultural Reduta (detalii aici);
- Kumm - 27 martie, ora 21 @Crossroads
(nu sunt un mare fan Kumm, ba din contră, știu puține piese de-ale lor, însă ar fi interesant să îi văd live, să văd ce știu să facă)
- Luna Amară – 17 aprilie, ora 21 @Crossroads (la cât mai multe :D)
Ar mai fi Haggardu’ (împreună cu Trooper) din 14 august @Festivalul Medieval, Bistrița, concert la care mi-am luat deja bilet, și anunțatele Labyrinthic Metal Evening (16 octombrie @The Silver Church Club, București) și Dark Bombastic Evening - part II (10-11 decembrie @The Silver Church Club) însă doar dacă se anunță ceva interesant. Și sper la niște Anathema și alte concerte mișto. Dac’ o fi, sper să ajung și la ArtMania sau B’estFest.
De asemenea, mă oftic că nu pot ajunge la AC/DC, și cel mai probabil nici la The Cranberries (20 iulie, București).

Cât despre olimpiada de bio... o să mai încerc să îngraș astăzi porcul, nu știu cât o rezista însă... :D

La cât mai multe Neverlanduri și vești bune!
Mihai.

PS: (mă roade de ceva vreme să lămuresc asta) Storm (postul anterior) este 97%ficțiune și face parte dintr-un viitor proiect al meu.

Orase (Stare, partea a VIII-a)

Ai vrea sa-ti petreci restul vietii impreuna cu mine?

The Blue Train (Stare, partea a VII-a)

Mă simt puțin străin. Poate este din cauza faptului că plec din nou, sau poate nu. Fără casă, mai bine spus. Este oarecum ceea ce mi-am dorit, și chiar ceea ce îmi doresc, însă poate primul contact este ușor dificil. La urma urmei, nu sunt sigur când voi mai pleca așa. Voi supraviețui greului ăsta penibil; ce mă voi face după?

Și când mă gândesc că acolo mă simt genial... uit că am lăsat ceva la 400 și ceva kilometri, că există un oraș pe nume Brașov, uit că există o școala, niște prieteni, că am avut cândva o copilărie. Uit că exist și se întâmplă ceea ce îmi doresc...

Mi se pare incredibil. Totul. Îmi vine greu să privesc zilele astea, pur și simplu. Mi se pare incredibil cum au trecut și evoluat lucrurile... este fascinant și totodată debusolant, confuz. ...și cât îmi doresc să nu se termine... Confuz nu în vreun sens negativ, dar nu pot să nu neg că sper să nu fie de rău augur.

*

Tot astăzi, alt tren va pleca de la peronul de lângă. E ultima mea căutare, ultima încercare de a mă schimba. În ultimele zile am observat cât de urâte pot fi reacțiile mele, și atitudinea mea. Îmi pare rău... Am momente în care eul meu devine insuportabil, când cele două voci se ceartă. Asta trebuie să înceteze!

În continuare voi rămâne uimit, iar pe tine te voi iubi din ce în ce mai mult.

Mulțumesc.

O lume unde cavalerii nu poartă săbii sau armuri

Sunt două luni de când am trecut poarta și am intrat în tunel. De asemenea, sunt conștient că drumul va dura o groază... Îmi displace lucrul ăsta, însă tot răul spre bine, nu? Din fericire nu sunt singur pe parcursul călătoriei, și în plus, din când în când, poate, și sper, din ce în ce mai des, câte o oază mă hrănește, îmi potolește setea și mă întărește. Sau poate doar mă face să vreau mai mult...

E tot ce mi-am dorit. Un drum al meu și numai al meu! Am pornit înspre căutare. A ta, a mea, a tuturor. Voi naviga și voi înota, mă voi cățăra pe munți și îi voi coborî, sau doborî. Doar ce îmi place. Voi străbate mii de câmpii; păduri întregi... astea ca în cele din urmă să zbor. Ar putea suna dificil pentru unii, iar pentru alții chiar imposibil. Nu și pentru mine, sau pentru visul meu în general.  ...să zbor...

Este drumul meu... ideal. Ar fi fals să-i spun luptă, căci nu este. Înțelepciunea constă în descoperiri, precum și visul meu. Da, acela de a zbura!

Eu nu întâlnesc obstacole, greutăți, și nici monștri care să încerce să-mi îngreuneze drumul: diavoli, berserkeri, wendigo, sfinți, ciclopi, dragoni, vârcolaci, troli, căpcăuni, leshy, hidre, iele, grifoni, vasiliști, nimic. Nici măcar Cronos nu mai are putere în fața mea. Este doar armonie... Ți se pare imposibil, din nou, nu? Nu este nici pe departe așa! Nu am nevoie nici de sare, nici de piper, nu când tot ce îmi trebuie este cu mine.

Tunelul va avea un sfârșit însă. Recunosc că nerăbdarea mea îmi lasă uneori puțină amărăciune în gură. În cele din urmă, e un drum, iar la capăt este o luminiță albă. Presupun. Mi s-a spus doar că pentru acel loc nu există termen care să descrie sentimentul mai presus bucuriei și fericirii.

Salut din tunelul din apropierea lunii și a stelelor. Eu le numesc Neverland.