Mitul Soarelui Negru (Electricitate 2)

Prima parte AICI.

Astăzi se împlinesc 14308 ani din ziua în care a dispărut. Am așteptat-o pe același doc de când a plecat. Acolo unde mi-a spus că ne vom revedea. Nu am plecat nicio secundă! Îmi este încă frică să dorm, frică să-mi închid pleoapele pentru o clipă, căci s-ar putea să o pierd. Cu toate că m-am gândit de multe ori să plec de aici, dar… Pe cine păcălesc?
Mi-am răscolit memoria cu permisiunea lui Cronos: orfelinatul și faunul nu mi-au dat pace. Luminează pregnant la linia orizontului - nu am cum să uit. Iar singurele răspunsuri sunt pur ipotetice. Amintirile există, dar nu și logica. Îmi aduc aminte cât de genială era iarna atunci. Iar ea… Ea era om! Da… vremea pe când cea care pretindea că e din Țara Galilor era om! Și îmi mai aduc aminte că îi plăcea mult să râdă. Alte fragmente din minte îmi arată imaginile unui coridor infinit, dar pe care ea reușea să îl străbată învârtindu-se. Tot ea m-a convins să urc prima dată pe scenă. M-a criticat subtil. Dar totul era altfel…
Visez!
Morfeu se joacă.

*

L-am iertat pe Cronos… oarecum. Nu și pe Morfeu, căci el… El mi-a făcut viața un iad! M-am săturat de realitățile lui alternative și de impulsurile electrice. Și de minciuni. DE TOT! Cronos îmi repetă permanent că ar trebui să renunț... E greu și nu mă înțelege; la urma urmei, e vina lui pentru tot ce s-a întâmplat. Singurul motiv pentru care am ales să îl accept a fost faptul că nu am avut încotro. Am rămas singur, fără a avea forța necesară pentru a-mi crea universul. Și pentru cine sa îl fac?

*

Și cu toate că ea m-a trădat, nu pot să nu o iert. EL, zeul Timpului, a avut grijă să mă țină la curent cu tot… Dar încrederea în C. persistă. Diavolul!
Sunt curios dacă ea mai știe că am zburat prin ninsoarea primordială... Îi plăcea vata de zahăr, asta pe vremea când existau tonete la fiecare colț de galaxie. Ce viață! ..nu credeam că voi ști vreodată despre acel trecut. Numele meu era Adam și nu exista acest loc finit. Nu existau nici demenții ăștia, Cronos și Morfeu. Dar… a plecat și atunci. Doar pentru mine era începutul. Și a fost genial, cu toate că… aparent am fost un pion. Am tremurat pentru joc! Mi-a arătat ce înseamnă un Blitzkrieg și asta face acum ca totul să fie și mai confuz. …un simplu pion într-un alt șah universal și paralel. Nu înțeleg ce vrea să însemne, dar asta-i a doua viață ce se contopește cu a treia - și nu aș putea spune care e cea reală.
Obișnuiam uneori să avem lumea la picioare. Lumea noastră... Înnebunesc! Tot ce știam eu îmi joacă macabru și confuz prin fața ochilor. Mă simt nevertebrat. Uite acel moment în care eternul aparține de trecut, și nimic nu este veșnic. Eu nu mai exist, urmează doar să mă confund cu cel de-al 14309 an. Cine știe? Poate acum îmi voi vărsa sângele pe cer - voi schița astfel un arc. Docul acela? Mâine va fi ultima zi în care va exista, bestie! Lucifer trebuie să își reia locul. Nosferatu, cum îi zice, pendulul…
Starea mea a adus norii negri ce acoperă de ceva vreme bolta. Iar dacă robia mea aici este pe sfârșite, îmi iau în considerare dreptul de a-l subjuga pe Cronos. Îi fac semn să vină către mine, asemenea unui servitor:
- Îți ordon, sclavule, să o aduci! spun categoric, uitându-mă pe furiș la expresia lui.
Stă puțin pe gânduri și îmi răspunde:
- Știi că nu ai niciun drept să faci asta, nu? Ți-aș putea lua viața chiar acum.
- Cronos, dragule, e timpul meu acum; de data asta, EU conduc jocul!
Cel ce stă în fața mea se abține, apoi se înclină și dă de înțeles că îmi va urma ordinul. Rămân pe doc și privesc în larg, așteptând ca ea să apară. …și cât am așteptat!

*

Sunetul pașilor îmi dă de înțeles că demonul meu a fost adus. Continui să stau cu spatele către țărm, ținându-mi privirea fixă asupra valurilor.
- Poți să te retragi, spun.
Zeul timpului îmi ascultă din nou ordinul și se îndepărtează. Doar câteva momente, iar liniștea e din nou restaurată. Aproape insesizabil se aude și respirația greoaie a fetei. Mă întreb la ce se gândește… Sau dacă mă mai recunoaște. Dacă îi e teamă și dacă a auzit cine sunt acum.
- Îți mai aduci aminte? întreb pe un ton formal și rece.
Ea ezită să răspundă. Durează câteva clipe până când vocea ei timidă reușește să se facă auzită:
- Nu înțeleg…
Mda… Mă întorc încet cu fața spre cea care stă aproape căzută pe lemnele distruse ce formează podeaua docului și mă apropii. Îi ațintesc privirea și încerc să o citesc. Cât s-a schimbat! Cât s-a schimbat… Îi recunosc trăsăturile - nu le-aș putea uita vreodată, desigur -, dar respectul acela pe care îl impunea… Sau acea încredere formidabilă... au dispărut! Asta am așteptat eu atâția ani? Căci, Dumnezeule, ea a dispărut! Acum, în fața mea, stă doar umbra amintirilor. Umbra măiestriei. Până și rochia neagră ce o poartă acum spune câte ceva… Și, totuși, pieptul mă arde îngrozitor...
- Chiar nu înțelegi? Chiar ai uitat totul? zbier în timp ce o prind brutal de bărbie.
Ochii ei se măresc și pare speriată. Aceeași voce timidă răspunde încet:
- Tu…
- Da, eu! Eu nu te-am uitat, îi spun.
- Dar…
- TACI!
Întrebările mi se învărt rapid prin minte, asemenea cuvintelor și amintirilor. Totul devine încețoșat, căci mă pierd. Încerc să mă potolesc. Aștept câteva clipe, apoi întreb încet:
- De ce… De ce m-ai uitat?
Nu o mai pot privi în ochi. Nu mai pot, pur și simplu. Nu pot!
- Știi că te-am așteptat fără oprire? continui. Uite aici am stat! arătând docul în întregime. O singură dată nu mi-am apropiat pleoapele! Mi-am făcut atâtea speranțe, am crezut în tine. Mi-ai promis că te vei întoarce! Mi-ai spus să stau aici, deși te-am rugat să rămâi, te-am asigurat că totul ar fi bine. Ai refuzat, deși păreai să vrei să stai… Ți-am spus că te iubesc. Aici am greșit, nu? Sau am greșit că nu te-am lăsat baltă? …DA, AM GREȘIT! Și? Trebuia să mă aștept… Trebuia, de fapt, să am curajul să te înfrunt încă de când te jucai cu mine. Dar pe-atunci mi-a plăcut, și nici în zilele lui negre Morfeu nu mi-ar fi dat impresia că s-ar putea întâmpla asta… Cât ești de lașă! Ai distrus… Ai distrus electricitatea noastră, să știi!
Fac o pauză, fără a aștepta, însă, vreun răspuns de la ea. Ființa ce-mi stă în față acum îmi pare mută.
- Am încercat să te uit, spun, am încercat să scriu despre tine. Am încercat să-ți trimit insule. Orice! Orice… Iar acum nu mai suport marea! Nu mai suport docul ăsta putrezit. Liniștea mă omoară... Pescărușii mă omor. Tu… TU MĂ OMORI! Tu i-ai omorât pe toți, nu-i așa? Sau, cel cu care ai dispărut, trăiește? Căci în cazul ăsta, mi-aș putea face o părere certă despre tine. Dar așa… Uită-te la tine, ți-ai omorât propriul tău om nevertebrat!
Expresia ei a rămas la fel de impenetrabilă de când a realizat cine sunt. Cum, cum poți iubi pe cineva fără suflet? Trăiește măcar? Simt că privirea și tonul meu s-au înmuiat, războiul fiind clar pierdut. Dar…
- E vina ta, copile! îmi spune.
- …continuă, rostesc.
- Ai fost…
- Am fost…?
- Nu tre…
- Gata! o întrerupe acea voce bătrână impunătoare.
Cronos…
- TU! Pleacă! îi zic. Îți ordon!
- Om, timpul tău s-a scurs.
Se îndreaptă rapid către mine și mă apucă brutal de gât. Din spate apare și Morfeu. Cei doi… Cei doi mă vor dispărut, știu. Simt cum sunt tras în spate cu putere de către același Cronos, apoi aruncat, cu toată forța sa, în mare. Imaginile îmi devin din ce în ce mai fragmentate, astfel că realizez doar impactul cu apa mării. Ochii încep să mă usture, plămânii îmi sunt inundați, iar în fundal, Beethoven îmi cântă liniștit. Totul se înnegrește, rămânând doar iluzia fetei în alb izolată undeva, într-un colțișor. Cu tot cu doc, orfelinat, faun, căci ele însumate mi-au construit mitul. Acum totul e negru…

Iluzia, Podul și Casa 667

Hai să ne pierdem! Tu și cu mine.
Sunt melancolic de fericit! Zbor printre gânduri cu mine și tine. Iar totul se întâmplă fără limite. Eu urăsc limitele. Și, cu toate astea, mă blochezi! Fără a avea vreun sens. Tu mă blochezi! Apoi... Nu. Nu, eu oscilez între ceea ce simt. Ăsta-s eu. Asta fac eu. Oscilez! Uneori mă înspăimântă gândul că podul, care exista acolo încă de dinainte de aterizarea ta pe această planetă, s-ar putea rupe la un moment dat. E podul nostru de piatră. Podul pe care, cel puțin, eu, îl știam de atâta timp... Podul pe care am visat să-l locuiesc de când am apărut și eu aici. E un pod perfect, asta îți pot spune. Iar acum, când îți voi zice că tu l-ai construit, vei fi confuză. Dar, bine, nici eu nu înțeleg prea multe. Revenind la podul nostru, mai îmi e teamă că la un cutremur, el se va prăbuși. Nu m-ar deranja să te știu de aceeași parte cu mine, dar dacă tu vei dincolo? Sau, dacă vei pleca? Știu, știu, știu. Zici că nu vei pleca. Și te cred, puiule. De asemenea, mă mai intreb... Of, nu e bine. Știi ce? TOTUL e exact cum trebuie să fie. Orice s-ar întâmpla, niciunul nu va cădea. Nici podul. Eu cred în eternități. Și în bine. Dar de ce m-ai adus aici? Eu mă iubesc prea mult? Nu crezi că, de fapt, tu ești cea care își permite prea multe? ...nu că m-ar deranja...
Plus că, mai avem și o Biserică de Lemn...

Pămîntul Norilor (Stare, partea a XI-a)

Să-ți mai povestesc despre lume? Nu e suficient cît știi tu? Adevărul e că îmi place să fac asta. Îmi place să mă pierd... Să mă pierd în oameni. Printre oameni. Îmi place să mă las purtat lent de val. Pe val. Și să mă ducă departe.
Și tot așa, mă duce sentimentul departe. Iar acum aș zice că sunt claustrofobic. Pămîntul! prăbușindu-se peste mine... Am atît de multă încredere în... ! Și se rotește! Totuși se rotește! Dacă aș putea vreodată face diferența. Ce scriu e atît de abstract... ATÎT de abstract! Vreau să contez, știi? Vreau să îmi analizezi tu mintea și să-mi spui că nici nu exagerez. Că doar fac asta zi de zi. Sunt confuz. Al naibii de confuz. Și distrat. Pentru că omiți, omiteți, anumite lucruri. Iar acelea sunt cele mai importante. Legate de mine, desigur. În seara asta am promis că sunt mai important față de restul zilelor. Și funcționează... Dar tot sunt slab. Tot există acea fisură care, fiind descoperită, mă... distruge în fața celorlalți. Nu pot decît să mă retrag încetișor. Muzica e, de fapt, viața mea. Și celelalte lucruri. Gen nimic-ce-presupune-ceea-ce-presupunea-înainte, înțelegi tu. Din seara asta închid, pentru că nu mai am nimic. Îmi vreau luna pentru mine, atît. În rest, aș distruge. Doar aș distruge.

It feels like spring again!

Am adormit tare greu aseară. M-am gândit și m-am gândit... Sper că Biserica mea nu a fost construită în van; și mai ales că are o fundație solidă. Degetele au stat încrucișate toată noaptea, sperând cu tot copilul din mine că astăzi va fi puțin altfel. De fiecare dată fac asta.

*

Eu pierd oameni, asta fac. Așa am impresia. Da, singurătatea nu-mi place. Aia, de aia zic! Iubesc muzica din tot sufletul. Poate ea... M-am săturat de orice sentiment greu, apăsător; vreau... vreau atât de multe. M-am săturat de tot ce înseamnă stereotip. Și mai ales, m-am săturat de căutări și de gândurile mele negre. Paranoia mea. Încă o am! La naiba cu ea. La naiba cu tot. De ce nu pot să dau, pur și simplu, un restart? Doamne, ce bine ar fi dacă aș avea un buton pe care să-l apăs și să ajung în te-miri-ce univers paralel. Poate dincolo nu voi face aceleași greșeli. Poate nu o să mai fiu preocupat să nu calc strâmb. Pentru că perfectul e atât de relativ... Și mi-e greu să iau vreo decizie, mă gândesc atât de mult la viitor! Există universul fără viitor? M-am săturat de atâtea schimbări și, totuși, m-am săturat de aceleași drumuri către aceleași locuri plictisitoare; m-am săturat de aceleași fețe obosite pe care le văd zilnic pe stradă. Of, vreau o insulă doar pentru mine. Și știu pe cineva care poate ar vrea să-și împartă singurătatea. Cu mine.
Poate atunci când nu mă voi mai frământa atât, va însemna că nu îmi mai pasă. Poate așa sunt eu construit și condiționat să funcționez. Observi câți „poate”? Toți cu același scop... Dacă nu aș căuta acel perfect, ce m-ar motiva? Dar... Se învârte totul și nu mai înțeleg nimic.

*

De data asta, ea se simțea mult mai bine. Stăteau pe marginea docului, jucându-se ușor cu picioarele în apă. Valurile micuțe ce se formau se îndepărtau la fel de încet spre linia orizontului, la un moment dat făcându-se nevăzute. Fata își lăsă capul pe umărul lui.
el: Tremurăm.
ea: De ce ne este frică?
el: De impuritate?
ea: Sau poate...
el: Poate perfecțiune.
ea: Fără pauză!
el: De ce ne este frică?
ea: Ne este frică!
el: Suntem...
ea: ...superificiali.
el: Ai avea...
ea: ...curaj?
el: Doar certitudine.
ea: Insula ta ne așteaptă!
el: Dar...
ea: Insula ta ne așteaptă!
el: Va fi pace?
ea: Fără pauză!
el: Fără sfârșit...
ea: Tot timpul...
el: ...fără noi doi...
ea: Lumea...
el: Niciodată!

Biserica de Lemn

Ai fi tu în stare să mă lași atât de dezolat? Sper că nu. Căci hora întocmită de soartă mă epuziează când și când. În special când îmi place să mă uit în depărtare. Culmea e că deși am ochelari, văd departe, puiule...

*

Valsăm rapid pe scenă; ne înălțăm cât mai sus. Iluzia prinde aripi încet, încet. Pe măsură ce pașii noștri se ondulează în aer, gravitația pare să-i dea drumul din ce în ce mai mult. Ajunge să atingă podeaua scenei din ce în ce mai rar. Mult mai rar ca pașii mei... Dar, deodată, lumea se rupe în două! Haosul ne propulsează aproape de Marte. Iar imaginea este terifiantă. Scena orbitează acum Universul. Valsul meu se intensifică, mă rotesc cu viteza luminii. Eu sunt lumina; sunt soarele. Pe-alocuri, mă prefac în furtună, iar uraganul meu o absoarbe pe cea care încă zboară lângă mine. Îi simt părul ud cum îmi atinge brațul. - Ce mai e acolo? și arăt către fosta planetă albastră acum sfâșiată. - O lume a formelor, îmi zice. Între timp, uraganul meu s-a uscat, căci simt cum fulgerele îmi zdrobesc energia. Încep iarăși să mă rotesc. Repede, repede, repede, pe ritmul muzicii. - În lumea mea nu există timp, îi spun. Și eclipsez. Ea... ea continuă să valseze, ruptă total de acele legi impuse și se menține deasupra scenei dând ușor din aripi. Așa simte ea teatrul! Zboară deasupra.

*

- Îți mai aduci aminte că eram tineri? o întreb.
Dă încet din cap în semn de „da”.
- Îți mai aduci aminte că dansam repede?
Același răspuns din partea ei.
- Îți mai aduci aminte când îți strecuram bilețele sub ușă? Îți mai aduci aminte când valsul nostru îngheța și mă speria?
Cu toate că tace, cunosc privirea ei... Memoria sa nu mă trădează și îi rulează prin față imagini.
- Îți mai aduci aminte când exista iubire? Îți mai aduci aminte când pierdeam timpul numărând stelele? Îți mai aduci aminte când zbieram la ele?
Tonul meu crește în intensitate, observând cu greu asta.
- Îți mai aduci aminte când zburam pe deasupra orașelor? Îți mai aduci aminte când dansam pe scenă? Îți mai aduci aminte când controlam totul? Când luna venea ori de câte ori o chemam la picioarele noastre? Când mă transformam în uragan și rupeam pământul în două? Când pacea o distrugeam noi? Mai știi?
Vocea mea a ajuns să sfideze natura. Tot universul mă ascultă.
- Și îți mai aduci aminte când mi-ai promis atâtea? Când ai înghețat și tu! Apoi te electrocutam ușor... Îți mai aduci aminte când deranjam haosul? Îți mai aduci aminte când distrugeam totul? Când aruncai cu piramidele după mine? Când suflam toată apa de pe pământ? DAR SPUNE-MI, ÎȚI MAI ADUCI AMINTE TOT TIMPUL ĂLA ÎN CARE PLECAI CU INSULA? CÂND TOT FUMUL ÎMI INUNDA PLĂMÂNII!? MAI ȘTII CÂND LĂSAI PIRAMIDELE ȘI ARUNCAI SPRE MINE CU GÂNDURI? CÂND CALUL TĂU ÎȘI BĂTEA JOC DE VIOLENTUL NOSTRU!?
Mă sprijin cu mâinile de genunchi să-mi trag sufletul și aștept să treacă cele două ore. Apoi întreb:
- Mă grăbesc?

Electricitate

Postul original AICI (2 iunie 2009); modificat în 17 februarie 2011.

Morfeu îmi șoptește că e totul e bine și că nu este străin. De fapt, chiar îl cunosc de mult timp, dar ceva nu-mi pare a fi în regulă. E optimist, iar felul în care o spune mă face și pe mine să mă simt încrezător, fără a-l înțelege. Îmi mai spune că el nu a fost niciodată acolo, indicându-mi locul în care se află Cronos.

*

Miroase a iarnă. Tot timpul am fost fascinat de ninsoarea lentă și felinarele pale. Însă momentul în care Îi văd pe cei doi mă cuprinde frica. Încerc totuși să mă prefac că nu i-am observat. Încep să pășesc ușor și timorat, dar în ritm de vals.

*

Două viori se înalță cu eleganță printre fulgi. Îi invită la dans.
În spatele meu simt prezența cuiva. Întorc capul și văd silueta unei fete ce dansează printre fulgi în ritmul viorilor. Îmi place și mă uit insistent. Se apropie de mine cu pași repezi și, odată ajunsă lângă mine, începe să se învârtă în jurul meu, fredonând versuri ce se potrivesc melodiei. În cele din urmă se oprește cu spatele în fața mea. Râde copilărește și se întoarce.
- Tu? întreb.
- Da, eu! spune zâmbind în timp ce își înclină ușor capul într-o parte.
- Te cunosc?
- Poate, răspunde scurt.
Zâmbetul ei mă dezarmează. Simt că mă sfidează, simt că se joacă cu mine.
- Cum te numești? o întreb din nou.
- Îți spun doar că numele meu începe cu „C” și m-am născut în Țara Galilor!
- Și...
- Atât! mă întrerupe.
Impune respect fără a ridica tonul. Prezența ei înșiși impune respect. Sunt uimit, dar totodată confuz; iar ea zâmbește și mai larg.
- Hai să ne jucăm, spune.
Fără să mai apuc să deschid gura, își îndreaptă degetul către mine și înainte să clipesc, îmi dau seama că mă aflu într-alt loc... Ea lipsește. Ciudat, locul îmi pare familiar. Sunt sigur că în spatele meu se află un orfelinat și mă întorc pentru a-mi confirma. Puteam să jur... Ceața deasă, însă, mă împiedcă să îmi dau seama ce se află în jurul clădirii. Cobor de pe trepte, în fața mea deslușindu-se siluetele unor copaci.
- Caută-mă! spune.
Mă apropii de pădure și observ o cărare între doi stejari masivi, asemeni unei porți. Observ faunul sculptat pe scoarța copacului din dreapta, fără a-l studia însă. Cu siguranță e opera ei. Intru și urmez cărarea, ascultându-mi instinctul la fiecare bifurcație. Se întunecă afară. Nici furtuna nu întârzie să apară, asemenea fulgerelor. Încep să grăbesc pasul, dar parcă mi-e din ce în ce mai greu să merg. Întunericul nu mă ajută. Astfel, încep să ating ușor scoarța fiecărui copac. Îi simt prezența din ce în ce mai tare, iar inima începe să se zbată în mine. Uit de toate stările negative și devin exuberant; mai am puțin. Ea devine precum un magnet, căci îmi simt inima vrând să iasă din piept, să mă conducă mai repede...
Am ajuns! Rămân fără aer. Sfântul Graal. Mi se pare imposibil...

Dumnezeu dansează. Țipetele devin haotice în intervale infinite, intervale amestecate cu vin roșu. Catifea și transpirație. Electricitate alternativă; buze umede în dansul viorilor. Valsează. E 24. Dumnezeu zboară deasupra orașului.

Adorm.

*

Mă simt mai presus decât Zeus însuși. Ce a fost a fost, căci Morpheu e păpușa mea, iar Cronos mă urăște. Vreau să îi demonstrez că sunt puternic. Cel mai puternic.

Ora 23. Ora 23 și jumătate. Ora 24. Ora 24. Ora 24.

*

Deschid ochii și mă ridic brusc. Magicianul m-a trimis în fața unui teatru părăsit. Sub măștile gigantice de lângă intrare era un afiș: data spectacolului - 24 noiembrie. Se joacă cu mine, știu. Chiar se joacă cu mine!
Devin nervos și urlu către ea, oriunde ar fi:
- NU AI DE GÂND SĂ TERMINI?
- Îți place.
Rămân pasiv. Habar nu am de unde s-a auzit vocea, dar nu vreau să cedez și să o caut. Mai încerc să scot ceva:
- Unde sunt? De ce faci asta?
- Pui prea multe întrebări ...inutile. Hai, dragule!
Vocea s-a auzit chiar din spatele meu. Mă întorc și…
Se întoarce cu spatele la mine și urcă grațios treptele teatrului. Privește intens acel afiș și îmi spune:
- Îți place teatrul?
- Depinde. De ce?
- Uite cum facem, nu mai pui nicio întrebare și ai încredere în mine.
Tac. Încerc să profit și îi accept jocul. La urma urmei sunt cel mai puternic.
- Hai înăuntru, îmi zice.
Merg în spatele ei. Trecem printr-un fel de hol mare, după care intrăm în sala de teatru. Pocnește din degete iar candelabrele se aprind. Urcă pe scenă și îmi face semn să mă grăbesc.
- Dansezi? mă întreabă în cel mai adorabil mod posibil.
Dau din cap că da și zâmbește. Face elegant un semn pianului iar clapele acestuia încep să se miște armonios. Se apropie de mine, ne prindem mâinile și începem să ne mișcăm. Închide ochii; rămân aprinse doar candelabrele ce luminează scena. Închid și eu ochii și simt treptat cum nu mai am nimic sub picioare. Mă simt incredibil de liber; presupun că zburăm. Nu vreau să deschid ochii și să știu că aș putea strica totul. Am încredere în ea... Iar muzica devine mai intensă.

Dumnezeu dansează. Soarele negru mă alină. Urletele în tensiunea levitației. Electricitate și haos nebun. Cascada infinită zbiară. Lună plină când Marte retrograd și iar urlete. 24 este.

Morfeu își face loc în capul meu. Devin claustrofob.

*

Stă la capătul docului și privește în larg. E îmbrăcată într-o rochie albă. Mă duc înspre ea. Se aud doar valurile și pașii mei înceți.
- Trebuie să te întorci, îmi spune.
- Pot sta, dacă vrei.
Zâmbește ușor.
- Nu e după mine. Și eu voi pleca imediat, spune.
- De ce? Ai putea sta. Am putea sta. Uite...
- Da, așa e.
Oftez. Am intrat cu adevărat în jocul ei iar acum nu vreau să ies.
- Te pot întreba ceva? zic folosindu-mi inocența.
- Sigur, ce anume?
Se folosește de același zâmbet. Mă doare... Într-o viață anterioară, ea a mai fost aici.
- Te voi mai vedea?
Începe să râdă. Recunosc că sunt naiv, dar, la urma urmei, eu sunt mic.
- Bineînțeles. Uite, ne putem întâlni aici. Ce zici?
Dau din cap ca un copil. Începe să râdă din nou și se îndepărtează de margine. Pare să vrea să zică ceva, însă se răzgândește. Se întoarce cu spatele și începe să pășească...

*

Mă întorc cu fața spre mare. Se întunecă brusc. Valurile își cresc intensitatea; totul devine agitat, până și eu. Sunt frustrat, nervos; ard. Simt cum un pumnal îmi străpunge spinarea și ceva se prelinge pe spate. Probabil e sângele. Nu mai reușesc să înghit durerea și încep să urlu. A câștigat.

Vivat Cronos!
24.

Când ea moare...

Ce mi s-a părut ciudat la început, era spațiul în care locuiam. Accesul în curte se făcea printr-un fel de culoar în care nu încăpeau două persoane. Și știu sigur că pe-atunci erau două scânduri care „alcătuiau” podeaua coridorului - în dreapta era beton, căci casa se află sub nivelul străzii, iar în stânga era casa propriu-zisă.

Mă rog, în ziua despre care vorbesc, pierdeam vremea cu A. și încă niște persoane pe care le-am cunoscut atunci - ceva prieteni de-ai lui. Stăteam pe „sub Tâmpa” - la doi pași de acea casă. Era vară și ne-am adunat cum obișnuiam să o facem tot timpul... Referitor la cei pe care i-am cunoscut atunci: erau vreo trei sau patru, nu îmi aduc aminte decât de ea. Știu cum arăta la față și cam cât de înaltă era. Restul, habar nu am. Parcă mai era un tip din Șaguna. Parcă. Cât de mult îmi displace atunci când uit ce se întâmplă. Ar fi trebuit să descriu toată ziua acum, însă mintea mea s-a pierdut prin detalii... exact ca printr-un labirint. Trecând peste spațiul nescris, îmi aduc aminte că ea s-a certat cu cineva atunci, un fost prieten sau unul care îi tot dădea târcoale. Iar mă pierd. La un moment dat am mers și am luat-o în brațe. Obișnuiesc să iau lumea în brațe, îmi place. O țineam strâns și o încurajam cumva. Apoi, mi-a spus că ține foarte mult la mine. I-am răspuns că și eu, cu toate că o cunoscusem atunci. Dar mă atașez ușor de oameni, nu mi se pare nimic greșit sau ciudat. Și pentru câteva momente m-a ținut așa, de data asta strângându-mă chiar ea. Din cer m-a lovit apoi... A urmat un ...neașteptat... „te iubesc”. E destul de confuz de multe ori, pentru că... Pentru că deja nu mai știu ce înseamnă. Unii îl spun aiurea, alții îl folosesc foarte des cu oricine mai mult sau mai puțin apropiat, mai sunt cei îl spun foarte rar, când simt iubirea într-acel mod despre care știu toți, și mai sunt și acei care nu îl spun niciodată - ori din cauză că li se pare penibil, ori zic o singură dată în viață, formând astfel excepția care întărește regula. Ea cine era? Citesc bine oamenii, dar... ea ce și cine era? Ce voia? Imaginează-ți că a trebuit să îmi cotrobăi foarte repede printre emoții și sentimente. Cu toate astea, buzele mele au rostit singure și timid „și eu”. Și ea a continuat să mă țină strâns în brațe. Avea nevoie de asta, doar trecea printr-o perioada grea. Apoi am simțit cum universul se așează pe umerii mei. „Pot să te sărut?”, mă întreabă. Iar buzele mele, ca și înainte, fără niciun fel de control din partea mea, și-au dat acordul. Și ne-am sărutat. Cred că a fost ciudat. Așa zic. Poate din cauza haosului, sau poate că avea stilul mai ...altfel de a săruta. Oricum a fost, mi-a plăcut. Și... cum se întâmplă de obicei, a trebuit să plece. Aș fi vrut să mai stea, dar am fost atât de confuz! Mă întrebam (și încă o fac) ce am putut simți pentru ea. De ce ne-am sărutat... Arăta bine, asta știu. Și vreau să cred că nu era doar atât.

Am rămas cu A. și încă o parte din persoanele pe care le întâlnisem în ziua respectivă și de care nu îmi păsa. Și au urmat niște discuții despre ea. Nu mai rețin nimic... Hate it. Iar apoi m-a sunat. Nu știu de unde făcuse rost de numărul meu - pe acea vreme aveam un număr de Cosmote. Și ce regret eu acum e faptul că nu i-am dat atenție. Poate de asta am ajuns aici. Ea voia să vorbim, în special despre noi, eu tot îi spuneam „stai o secundă” și continuam să ...strâng? de prin casă. Habar nu am ce naiba făceam, cert e că acum mă urăsc. Mi-a spus la un moment dat „e o prostie, nu are rost”. Eu i-am spus în continuare să aibă puțină răbdare... Nici măcar nu știam ce să îi mai spun, dar ce mă enervează, de fapt, e că nu am putut să-mi fac timp pentru ea. Voiam să termin cu prostiile alea ca apoi să pot vorbi liniștit cu ea. Nu am apucat... A mai spus încă o dată „e o prostie” și a închis. De atunci nu am mai auzit de ea...

Între timp, a început să îmi vibreze telefonul pe birou. Am deschis ochii și era dimineață. Întârziasem la școală și... Mi-am băgat picioarele în prima oră și am început să scriu despre ea. Încă mă întreb de unde aș fi putut s-o cunosc. Nu am mai văzut-o vreodată... Cred. Sentimentele mele încă sunt acolo, dar ea nu. Unde naiba ar putea fi? Sunt 3 miliarde și jumătate pe care le-aș putea întreba. Vreau să o găsesc și să îi spun că îmi pare rău și că nu a fost o prostie! Și totuși, m-am trezit...